ale mi-tologiei româneşti, cu atribute şama-nice, capabile să încalece pe balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor şi să înlăture ori să aducă grindina. Numele (solomonar, solomonar) şi puterile lor magice se explică prin faptul că sunt succesorii înţelepciunii şi ai însuşirilor vrăjitoreşti ale regelui Solomon, personaj biblic, dar şi erou al poveştilor folclorice din Orient. Sunt recrutaţi dintre oameni, aduc a uriaşi sălbatici, au chica roşcovană, ochii bulbucaţi, trup păros cu coadă; îmbracă tundre albe sau umblă modest în haine „numai petice”, poartă traiste cu unelte magice, printre care o toporişca de fier, frâu de mesteacăn, o carte de înţelepciune; de gât au atârnată o toacă, iar în mână ţin un toiag încujbat; locuiesc în peşteri, prin păduri, în colibe. Despre ei se crede, pe de o parte, că sunt oameni „sfinţi”, sau, dimpotrivă, „is oameni blestemaţi de Dumnezeu”, deoarece îşi vând sufletul Necuratului (T. Gherman, Meteorologia populară, 141-150). Într-o legendă, solomonarul susţine despre sine: „Eu ştiu gândul la toţi oamenii, ii ştiu cum ii cheamă: învăţ cât e lumea din cărţi mari, din care nimeni nu ştie citi afară de mine. Eu stăpânesc norii cu un căpăstru, care ascultă orbiş de mine şi face ce zic eu. Nimănui nu-i iertat să-mi greşească, că am putere să-i zdrobesc bucatele cu ghiaţă; pe oricine il pot face din om neom” {idem, 142). Ştiinţa aceasta, solomonăria (solomonăria) ei o capătă la o şcoală a lor, aflată sub pământ, denumită Şolomanţă; învaţa toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturii şi toate formulele magice, farmece şi vrăji, denumite so-lomonii. Acolo nu se primesc decât zece ucenici şi dascăl e Diavolul însuşi, care, după 7 ani de învăţătură, îşi opreşte câte un ucenic şi acela devine apoi solomonar (L. Şăineanu, Basmele române, 585). Recrutarea la şcoala şolomonărească nu se face la întâmplare, deoarece sunt aleşi fie cei ce se nasc cu căiţă sau „cămaşe de piele” (T. Gherman, op. Cit., 143), fie „cel mai mic dintre 7 fraţi călugări, care merge la şcoala şolomonărească, unde învaţă a citi şi a scrie şolomănăreşte” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 3.15). Deşi ştiu şi pot face multe lucruri vrăjitoreşti, principala lor funcţie, reţinută în textele folclorice, este cea meteorologică. Sunt înfăţişaţi în legende ca nişte oameni cu puteri supranaturale. Încălecând pe balauri şi, urcându-se deasupra norilor, „fierb piatra sau grindina şi o duc în direcţia în care i vor ei”. Pe balauri ii stăpânesc cu frâul din coaja de mesteacăn (T. Gherman, op. Cit., 148). Alţii au puterea de a îndepărta grindina care stă să cadă asupra satului lor. Acestei specii de solomonari li se spune Pietrari sau Oameni meşteri, într-un anume fel, ei sunt „contra-şolomonari” şi par a fi nişte „solomonari” „lăsaţi la vatră”, deoarece locuiesc printre săteni. Un asemenea „solomonar”, care lua un adevărat bir de la consătenii săi, a fost găsit în satul Giuleşti de către S. Mihăi-lescu, în vara anului 1892, când a venit acolo ca învăţător (N. Carto-jan, Cărţile populare în literatura, română, 65).

  În ceea ce priveşte originea credinţei în solomonari, o bună parte dintre etnologii şi istoricii culturii române consideră că avem aici o moştenire dacică; sunt urmaşii ksis-tai-lor şi skistai-lor „călătorilor în nori”, şi ai kapnobanţi-lor (Tr. Her-seni, R. Vulcănescu, E. Agrigoroaiei, A. Oişteanu). Dar termenul a apărut, probabil, abia în secolele XVIIXVIII şi este pomenit, pentru prima dată, în „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu, iar apoi este inclus în Lexiconul de la Buda din 1825 (a'pud A. Oişteanu, Motive şi semnificaţii mita-sirnbolice în cultura tradiţională românească, 211). Acest personaj al mitologiei populare româneşti ni se înfăţişează ca un produs sincretic, rezultat din suprapunerea şi amalgamarea mai multor straturi culturale, de la magicienii şi preoţii daci şi de la textele biblice până la realităţile magiei meteorologice, practicată până aproape de zilele noastre în satele tradiţionale româneşti. Nu este exclusă nici influenţa figurii rabinului (kabba-listului, hasidicului) evreu, mitizat în folclor, deoarece prin Bucovina se spune că „solomonarii ies numai dintre jidovi” (T. Gherman, op. Cit., 147). V. Kembach e de părere că mitologemul „şcoala solomonarilor” ar putea conţine şi ecouri ale şcolilor de iniţiere a druizilor celţi şi a celor din India clasică (Dicţionar,., 585).

  SOMNUL: în culturile arhaice, somnul este asociat morţii temporare sau unei călătorii în lumea de dincolo. Eroul reînviat din basmele româneşti întotdeauna rosteşte: „Of, că greu somn am mai dormit!”. În mitologia greacă, Somnul (Hypnos) este frate geamăn cu Thanatos (Moartea). Proba somnului, mai bine zis, proba veghei, este una din încercările eroului din mit, basm sau legendă; ea face parte din riturile de iniţiere. Ghilgameş, eroul civilizator sumerian, coborând în infern în căutarea imortalităţii, este supus la încercarea somnului, trebuind să nu doarmă 6 zile şi 7 nopţi. Deşi trecuse restul încercărilor, eroul nu rezistă acestei probe, ratând şansa nemuririi. A învinge somnul, a rămâne „treaz” echivalează cu o transmutaţie din-tr-o condiţie umană (M. Eliade, His-toire, I, 91). A nu dormi înseamnă a face proba unei extraordinare forţe spirituale. „A rămâne „treaz„ înseamnă a fi pe deplin conştient, adică: a fi prezent în lumea spiritului” (M. Eliade, Histoire, 2, 385). Noaptea de la Ghetsimani apare tragică prin incapacitatea discipolilor de a veghea alături de IsuS. În literatura gnostică, ignoranţa şi somnul sunt exprimate prin acelaşi termen de „beţie”. La romantici, somnul şi visul (visarea cu. Ochii deschişi) reprezintă modalitatea de a depăşi contingentul şi de a se confunda cu universul, cu starea de nediferenţiere, ţie a se întoarce într-un timp mitic, fără azi şi fără ieri. După cum remarcă G. Călinescu, „somnolenţa sub toate aspectele ei domină poezia lui Eminescu”; somnul înfăţişa pentru marele nostru poet, o imitaţie a Nir-vanei şi un antidot al durerii. Pentru L. Blaga somnul este posibilitatea contactului cu transcendenţa: „Când suntem trezi, suntem în lume. /Când dormim, dormim în Dumnezeu” (Zi şi noapte).

  Toate aceste motive şi semnificaţii ale somnului sunt prezente, uneori în nuce, în credinţele şi obiceiurile popularE. În folclor, mai ales în formele sale arhaice, descoperim o adevărată „cultură a somnului şi a viselor nocturne”. În primul rând, somnul este o trăsătură esenţială şi profund