umană, deoarece numai duhurile, spiritele rele şi demonice nu dorm. Această cultură cuprinde un bogat arsenal de mijloace magice, de la cântecul de leagăn şi până la descântecele de insomnie, de inducere, favorizare sau de păzire a somnului. Ea este completată cu interpretarea şi povestirea viselor, care în trecut ocupau mai mult timp în viaţa oamenilor decât astăzi. Orele de somn, ca şi cele de veghe rituală, erau strict reglementate în cultura tradiţională: „Dacă dormi în sărbători mari, somnoros vei fi peste tot anul” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 216) sau: „Copiii mici nu-i bine a-i lăsa să doarmă în timpul apusului soarelui, căci din contra ei nu vor dormi noaptea” (ibidem). Cu multă atenţie era urmărit comportamentul omului în timpul somnului, din aceasta rezultând o seamă de tipologii şi caracterologii morale şi psihologice: „Se crede că acela care are un somn uşor este deştept la minte, iar cel ce doarme greu, acela ii cam bondolan” (ibidem).

  SORBUL: Locul acestui mitologem este neclar în folclorul românesc. De regulă, cuvântul apare în sintagmele Sorbul pământului, Sorbul apelor, Sorbul mărilor, Sorbul iezereloR. În toate aceste contexte, cuvântul Sorb e legat de verbul a sorbi şi explică fie procesul de absorbţie a tuturor apelor curgătoare într-o imensă mare, fie se referă la „absorbţia” de către cer a apelor pământeşti, care se revarsă apoi sub forma ploilor torenţialE. În primul caz (Sorbul Pământului), e pomenit în textele cântecelor funerare. Simion Florea Marian spune că „un bocet din Banat susţine că sufletul celui răposat, în călătoria lui din Lumea aceasta în cealaltă, trebuie să treacă peste o mare foarte adâncă, care înconjoară pământul şi care se numeşte […] Sorbul pământuluI. În râpa acestei mări se află un brad colosal, numit bradul zânelor. Ajungând sufletul la acest brad, il roagă să-i întindă vârfurile ca să poată trece pe ele de cealaltă parte de mare” (înmormântarea, 116). În cel de al doilea caz, Sorbul (Sorbul Apelor, Sorbul Mărilor) e văzut de popor ca un uriaş „aspirator” de apă, adesea personificat într-un balaur ceresc sau un imens peşte marin: „Prin Bucovina se crede că Sorbul este o vietate care trăieşte în ape.

  — Poate că se aseamănă cu peştii, căci are solzi.

  — Şi care soarbe, îneacă pe cei ce ii găseşte pe malurile apei [.]. Tot Sorb este şi Sorbul mărilor, pe care Dumnezeu il trimite din când în când ca să soarbă apa, căci dacă n-ar sorbi-o, apa, înmulţindu-se, ar năpădi pe faţa pământului şi ar neca-o” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 305). Alta dată, acest Sorb are înfăţişarea unui imens balaur ceresc, aflat în subordi-nea solomonarilor care dirijează norii şi revărsarea apelor cereşti; „e într-un anume fel, „sacagiul solomonarului„„ (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 478). Servind drept „canal de aspiraţie” a apelor pământeşti, se aseamănă, ca funcţie mitologică, curcubeului. După credinţele poporului, lăcomia acestui Sorb e atât de mare, „încât absoarbe apa până la fund, cu broaşte cu tot, cari cad apoi pe pământ, din nou, împreună cu ploaia” (T. Pamfile, op. Cit., 305). De fapt, mitemul Sorbului, pe lângă funcţia sa de a explica circuitul cosmic al apei, constituia şi modalitatea de a da un răspuns fenomenului cunoscut al căderii pe pământ, o dată cu ploaia, a unor vieţuitoare acvatice, (broaşte, peşti etc.): „Faptul că după ploaie se văd broaşte se atribuie Sorbului, care, pogorându-se asupra râului, ia apă împreună cu broaştele” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 217).

  SORCOVA: Obicei (ritual) românesc, practicat în timpul sărbătorilor de iarnă (mai ales în Ajunul şi în ziua Anului Nou) de către copiii mici (3-4 ani), de regulă băieţi, care umblă pe Ia casele oamenilor, sorco-vindu-i: ii bat uşor cu sorcova: mai multe nuiele de măr („măr dulce”), din „măr şi păr” (sau o nuia împodobită cu flori de hârtie colorată) rostind cuvintele: „Sorcova vesela/Ca un măr, /Ca un păr, /Ca un fir/De trandafir, /Tare ca piatra, /Iute ca săgeata, /Tare ca fierul, /Iute ca oţelul. /Să trăiţi, /Să-nfloriţi” (Tu pol. Haşdeu, 329). Unele texte ale urării sunt mai lungi şi se referă atât Ia sănătatea oamenilor, cât şi la sporul vitelor şi la belşugul ogoarelor (cf.

  Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie româneasca

  P. Petrescu, Sorcova în Ţara Loviş-tii, în Arcade în timp, 112). Atât zona de răspândire a obiceiului (sudul Carpaţilor, din Oltenia până în Do-brogea), cât şi numele ei (bulg. Su-rova < surov „verde”, „fraged”) ii determină pe unii etnologi să vadă aici un împrumut sud-slav, mai precis, bulgăresc (O. Bârlea, Folclorul românesc, I, 282). După informaţiile din secolul trecut, smicelele de măr, păr sau vişin se tăiau în ziua Sfântului Andrei, se puneau într-un vas cu apă ca să înflorească până la Sf. Vasile, când se pornea sorcovitul (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 181). Desigur, avem aici un ritual cu funcţionalitate au-gurală, bazat pe mecanismele magice de contact. Arborilor sacri transmit forţa lor vitală oamenilor, această translaţie energetică fiind stimulată şi de puterea incantatorie a cuvântului (M. Coman, Izvoare mitice, 243).

  :; SNOi'UL: Snopul cu spice de grâu a devenit o alegorie a secerişului, a culesului recoltei, a belşugului şi prosperităţii. Din cele mai vechi timpuri ale agriculturii, există obiceiul celebrării primului şi ultimului snop culese de pe câmp, considerate sacre deoarece reprezintă concentraţia energiei ogorului şi „spiritul grâului”. Acest snop era celebrat aidoma unui mort, cu sacrificii animale, cu mese, petreceri şi jocuri şi asociat cultului strămoşilor mitici, de unde denumirea lui de „bunică”, „babă”, „moş” etc. (J. Fra-zer, Creanga de aur, III, 222 ş.u.). Snopul de grâu, buchetul de flori, legătura de nuiele (fascia), snopul firelor de ploaie, al scânteilor unui foc, al firelor de apă ţâşnind dintr-o fântână arteziană etc. Simbolizează bogăţia formelor vieţii, abundenţa, risipa de forţe şi bogăţii ce se reînnoiesc mereu. Snopul legat înseamnă reducţia multiplului la unu indivizibil, la unitate, solidaritate şi putere. Sacralitatea ultimului snop de grâu, care adună în sine „mana” câmpului, e oglindită în denumirea ultimului peticei de lan lăsat pe câmp sau adus şi păstrat în casă: „Când seceri la grâu, să laşi un peticei