numai cât cuprinzi cu braţul – numit -”barba lui Dumnezeu„ – în mijlocul lanului că aşa e bine” (A. Goro-vei, Credinţi şi superstiţii, 105) sau: „Să atârni totdeauna 3 ori 9 fire de grâu la icoană. Unii oameni pot împleti frumos spice de grâu; împletite ori nu, ele poartă numele de „barba lui Dumnezeu„„ (idem, 105), în sudul Carpaţilor şi în Transilvania, culegerea ultimului snop de grâu comporta un ritual aparte, cunoscut sub denumirea Cununa grâului: sub formă de snop împodobit cu panglici sau sub formă de cunună, pusă în capul unei fete virgine, aceste spice erau aduse cu alai în sat, unde se organiza o adevărată petrecere; spicele din ultimul snop erau păstrate până la următorul semănat şi utilizate ca remediu apotropaic sau ca mijloc de stimulare a fecundităţii (ef. R. Vuia, Studii de etnografie şi folclor, 1,93 ş.u.; Elisabeta Moldoveanu-Nestor, Cununa – sărbătoarea secerişului, în REF, nr. 6, 1964, 615-635). Ase^ menea sărbători sunt cunoscute aproape la toate popoarele de agricultori din lume, iar snopul de grâu, care se împodobea ca un om, era' una din formele primare din care se ridicau zeităţile pământului şi ale fertilităţii de tipul Demetrei – Ia greci, sau Bendis – la traci. Snopul de grâu conferea şurii, unde era păstrat, sau ariei, unde era treierat, calitatea unui loc sacral, pus sub oblăduirea strămoşilor miticI. În şură se oficiau diferite ceremonii de pomenire a sufletelor strămoşilor sau acte de magie, iar aria era ocrotită de orice profanare: „Nu e bine să se puie casă unde a fost arie, căci e rău de pagubă” (A. Gorovei, op. Cit., 45).

  SPICUL: în civilizaţiile agrare, spicul de grâu este emblema divinităţilor recoltelor (a lui Osiris – la egipteni, a zeiţei Ceres – la greci). El reprezintă, în general, simbolul recoltei şi fertilităţii, emblema verii mănoase şi a belşuguluI. În misterele agrare de tipul celui din Eleusis, consacrat Demetrei, spicul este fiul rezultat din hierogamia cerului şi a pământului. Spicul e hrană şi sămânţă în acelaşi timp; e un suport al lumii şi o garanţie a renovării. De aceea, în creştinism, el devine unul din simbolurile Fecioarei Măria, reprezentată adesea în iconografie cu îmbrăcăminte din spice. Primelor sau ultimelor spice culese de pe ogor, li se atribuiau puteri miraculoase; împletite în figuri antropomorfe sau în coroniţe, erau păstrate în locurile sacre ale casei (lângă icoane) şi folosite la semănatul din următorul aN. În Polonia, găsirea unui spic dublu era un semn benefic; dacă il găsea o fată, se credea că se mărită în acel an; dacă era găsit de o femeie măritată – că va naşte doi gemeni. Avem aici o străveche identificare a spicului de grâu (ca şi a ştiuletelui de porumb la mayaşi) cu un principiu fecundatoR. În textele colindelor noastre, mai ales în cele ale Pluguşorului, „spicul cât vrabia” este un simbol al fertilităţii şi bogăţiei. Datina agrară, denumită Drăgaică, este, de fapt, o celebrare şi o practică rituală consacrată spicelor de grâu; creşterea şi coacerea lor erau stimulate prin dansul pe câmp al fetelor mascate: „in secerişul ritual care însoţea cultura grâului, începând cu aratul şi semănatul şi terminând cu recoltatul şi pregătirea pâinii, Drăgaicăi ii aparţinea secvenţa când holdele de grâu erau în „pârg„, înainte de recoltat” (I. GhU noiu, Vârstele timpului, 268). Spicul figurează şi în ornamentica populară, mai ales în cusături, având funcţii apotropaice şi propiţiatorii.

  SPIEIDUŞUL: Spirit al casei (derivat din laT. Spiritus: „spirit”), preponderent benefic. I se mai zice şi Mititelu şi este „un fel de drac, drăcuşor sau drăculeţ” (Tipol. Haşdeu, 175) sprinten şi neastâmpărat, având însuşiri năzdrăvane deosebite. Acest duh domestic este prezent în miturile inferioare ale altor popoare europene: elfii şi ko-bolzii la germani, lutinii la francezi, domovoj la slavii de est, spirytuşek la polonezi, kisertet la maghiari etc. Are o înfăţişare antropomorfă („copilaş mic şi negru”) sau una zoomorfă: şarpe, gândac, pasăre, pui de găină etc. Se crede că se naşte din-tr-un ou părăsit de o puică neagră, care a ouat înainte de Paşti cu 9 zile şi este clocit la subţioară de o vrăjitoare, de un bărbat sau de un evreu. E întreţinut cu miez de nucă şi miere de albine. Dacă stăpânul său e o femeie, „trebuie să se culce cu el şi alte plăceri să-i facă” (idem, 180). Se crede că spiriduşul există pe lângă fiecare casă. Dacă se constata absenţa lui în gospodărie, el putea fi obţinut şi prin „cumpărare”: se căpăta de la un negustor ce avea la dispoziţie o mulţime de asemenea fiinţe, ţinute prin sticle şi ulcioare (O. Bârlea, Folclorul românesc, I, 105). Unii etnologi văd în acest mitologem reflexele homuneuiits-ului alchimiştilor medievali (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 304). Poporul mai crede că unele babe şi vrăjitoare, ca şi ţigăncile care dau cu ghiocul, au câte un spi-riduş: „Cu spiriduşul se fac toate farmecele, se aduc călare ibovnicii la iubitele lor, se tămăduiesc boalele” (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 227). Despre oamenii care posedă un asemenea spiriduş personal, se crede că sunt vânduţi Diavolului, iar după moarte trec în stăpânirea Necuratului. Spiriduşul casei, dacă era tratat cum se cuvine, putea face anumite treburi casnice: să aducă bani, să ajute la descoperirea comorilor ascunse etc. De aceea, la mutarea în casă nouă trebuia să se efectueze diferite ritualuri de înduplecare, ca să vină la noul domiciliU. În general, se păstrează într-o sticlă, unde stă „cât vrea stăpânul” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 85).

  STAFIA: Personaj al demonologie! Populare româneşti; se mai numeşte nălucă, arătare, umbră etc.

  — Cuvinte ce atrag atenţia asupra caracterului „dematerializat” al apariţiei sale. Se consideră că o poţi vedea, „dar nu poţi pune mâna pe ea” (Tipol. Haşdeu, 229). Stafiile sunt suflete ale morţilor păcătoşi, ale celor care au murit de moarte nenaturală sau ale oamenilor „cărora li s-a luat umbra” cu prăjina şi care a fost pusă la temelia unei zidiri. Sunt duhuri ale nopţii, având înfăţişare de om sau de animal. Adesea iau chipul unor femei înalte, cu părul despletit, palide la faţă şi îmbrăcate în alb. Se arată oamenilor „slabi