de înger” (op. Cit., 231), mai ales cu scopul de a-i speria. Când insă e „zădărită”, dă palme, strânge de gât, chiar omoară. Apare în special în locuri pustii, în case părăsite, în cimitire, la răscruci de drumuri sau în locul unde şi-a găsit cineva moartea violentă. Stafiile provenite din oamenii cărora li s-a luat umbra sunt considerate drept genii păzitoare ale casei (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 248). Ele umblă noaptea prin casă, căutând de mâncare. De aceea, ca să le îmbuneze, oamenii le pun de mâncare, mai ales vin, apă, lapte, pâine sau mămăligă. Printre alte mijloace de a scăpa de urmărirea unei stafii se numără interdicţia de a vorbi cu ea, făcutul semnului crucii şi înjurătură.

  STĂTU – PALMA – BAEBA – COT:

  Personaj malefic din mitologia românească; este un pitic cu o barbă foarte lungă, călărind pe un iepure (sau o jumătate de iepure) şchiop şi e rival al lui Făt-Frumos, care il prinde în crăpătura unui trunchi de copac, imobilizându-1. Dar piticul, înzestrat cu o forţă fizică nemaipomenită, smulge trunchiul din rădăcini şi se ridică în aer, ducân-du-se apoi pe tărâmul de dincolo, unde este, de fapt, sălaşul său. „Armătura” lui Barbă-Cot variază în basm sau legendă; după unele texte, ea este „un pai de secară”, după altele, ar fi vorba de o sabie şi un „obrăzar” (mască) sau de un colosal „buzdugan”. Deşi preponderent malefic, în chip cu totul excepţional manifestă şi o atitudine amicală faţă de oameni. Astfel, „Staticot palmă-picior” cu limba cât grapa, cu dinţii cât grebla şi cu ochii cât roţile de la plug, călare pe o jumătate de iepure „dă fiului mai mic al împăratului Roşu un toiag cu care să poată răzbate prin negura deasă din lumea zmeilor” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 381). După cum arată B. P. Haşdeu, deşi acest tip de erou există şi în Occident, tipologic este apropiat numai la bulgari şi la sârbi, iar dintre popoare mai îndepărtate de noi il au avarii. „Conclusiunea noastră – scrie autorul inegalabilului Etymologicum Magnum Romaniae – este că pe Barbă-Cot ni l-au lăsat nouă în Dacia năvălitorii cei turanici, mai probabil pecenegii; iar de la noi el a trecut românisat la bulgari” (Etym. Mag., 2488). Pentru L. Şăi-neanu insă, coincidenţa acestei făpturi mitice la noi şi la avari ar fi „o dovadă despre provenirea independentă a creaţiunilor folclorice” (Basmele românilor, 371).

  Cât priveşte semnificaţia acestui personaj fabulos, s-a exprimat părerea că el reprezintă un mitologem vechi despre eroul pe jumătate om (de la brâu în sus) şi jumătate animal (de la brâu în jos), acest lucru fiind exprimat prin metafora „călare pe un iepure şchiop”. În acest caz, el ar fi asemănător Centaurilor sau lui Pan din mitologia antichităţii (I. Chiţimia, Folclor în perspectiva comparată, 200). Unele atribute ale piticului (locuinţa sa de pe tărâmul de dincolo, „paiul” din mână, „buzduganul” şi elementele sale „iepureşti”) il aşază printre spiritele pământului şi daimonii fertilităţii. Prezenţa lui în textele unor descântece, unde apare ca factor aducător de boli, după unii analişti, nu face decât să sublinieze apartenenţa sa la duhurile lumii de dincolo: „el vine din in-creat, din haos şi provoacă dezordine, manifestân-du-se în forme specifice celor două categorii folclorice: basmul şi descântecul” (P. Ursache, Prolegomene, 130).

  STÂLPUL: Ţine de categoria simbolurilor stilimorfe axiale, asociate Axei lumii, centrului, cultului stră-X moşilor mitici. Este prezent în riturile de întemeiere a aşezărilor în cultura tradiţională românească. Când se întemeia un sat, cel dintâi om bătea un par în pământ, pe care il considera ca fundament sau temelie (I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 190). Baterea stâlpului echivala cu aşezarea şi determinarea aşezării în cosX moş, pornind de la un punct fix de indieaţiune. Stâlpii reprezintă simbolul sprijinului, al fixării şi dăinuirii în timp. In concepţiile cosmologice româneşti, pământul se sprijină pe patru stâlpi, înfipţi în spinarea unui peşte imens din oceanul lumii (E. N.-Voronca, Datinile, 393).

  Cultul stâlpilor sacri, ca întruchipări ale strămoşului mitic, se păstrează în Europa şi după instaurarea creştinismului. Ei sunt un substitut al mortului, atunci când se pun la morminte. Au o funcţie apotro-paică când sunt aşezaţi la răscruce X de drumuri (troiţele), la hotarele localităţii sau la intrările în curte şi casă (stâlpii porţii, stâlpii casei). Stâlpii uşii, care la romani se aflau în paza zeiţei Junona (Dea unxia) şi pe care mireasa trebuia să-i ungă la intrare cu unsoare de porc sau ulei de măslin, a dat numirea miresei (unxor), de unde a derivat apoi verbul inuxorare, iar de la acesta însurătoarea românească. Nu întâmplător, stâlpii (ţâţânii) şi pragul uşii se bucură de atâta atenţie în cadrul ceremonialului nupţial şi în magia premaritală. Mireasa nu are voie s$ atingă pragul uşii, iar uneori atinge doar uşor stâlpul casei, având mâna muiată în miere de albine.

  Număratul parilor în noaptea de Sfântul Vasile e una din cele mai răspândite practici de ghicire în legătură cu măritişul. Parii de la poartă sau parii gardului, ca simboluri ale strămoşului, au importante funcţii apotropaice. Puterea lor magică e atât de mare, încât „aşchie de proptă de gard de porţi la tine, eşti ferit de toate duhurile rele şi de orice întâmpinare sau făcătură” („Izvo-raşul”, nr. 7-8, 1935, 291). Popularitatea de care se bucură la români Simion Stâlpnicul, celebrat la 1 septembrie, se datorează, în bună parte, faptului că acest sfânt a devenit un fel de „patron divin” al stâlpilor sacri şi totemici: „Simion Stâlpnicul ţine oerul şi pământul, ţine stâlpii pe care stă pământul, pe peştele din mare'1 (E. N.-Voronca, Datinile, 393). După părerea lui Vasile Lovinescu, unul dintre reputaţii cunoseătcri ai ezoterismului popular şi universal, personificarea folclorică a stâlpului sacru (prepeleacul) este cunoscutul erou din basmul lui Creangă Dănilă Prepeleac- (Creangă şi Creanga de aur, 147).

  STEA: Ocupă, un loc important în simbolistica astrală a tuturor popoarelor. Stelele… Sunt. Ochii cerului, fiii lunii şi ai soarelui, fiind tainic X legate de soarta oamenilor. Ca lumini ale cerului, simbolizează spiritul şi sunt considerate în popor drept călăuze ale oamenilor şi simboluri ale destinului