individual. Se crede că fie-/care om are o stea a lui; naşterea este legată de apariţia, unei npi. Stele.; i căderea unei stele înseamnă moartea ' unui om: „Că la nunta mea/A căzut o stea” („Mioriţa”). In. Vechiul Testament fiecare stea găzduieşte un înger., în alte. Tradiţii mito-poeţice, stelele sunt sufletele morţilor sau ferestre ale cerului prin care pătrund, în spaţiile siderale ale nemuririi, sufletele celor aleşi. La noi, există credinţa că „fiecare copil capătă la naşterea sa o stea, şi cât timp steaua căpătată luceşte pe bolta cerului, până atunci trăieşte şi individul, iar când cade steaua i se curmă şi zilele” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 220). În acest fel, steaua devine simbol al soartei omului, de unde şi expresiile a crede în steaua ta, a se naşte sub o stea norocoasă, vai de steaua mea etc. „De soarta omului, steaua lui nu se desparte niciodată. Când ii este scris cuiva să i se întâmple vreo nenorocire, steaua lui se întuneca, se întristează oarecum.” (T. Pamfile, Cerul şi podoabele lui, 175) Unele stele sau grupuri de stele au semnificaţii mito-folclorice proprii. O bogată pletoră de semnificaţii au la noi Luceafărul, Ursa Mare, Ursa Mică, Cloşca cu puii, Calea Laptelui (Drumul robilor) ş.a.

  În istoria culturii universale, arhetipul stelei cereşti a servit drept model pentru. Derivarea unor simboluri şi întemeierea unor rituri. Sunt cunoscute din vechime unele simboluri' geometrice în formă de stea: Steaua lui David (Pecetea lui Solo-mon) – două triunghiuri inversate şi suprapuse simbolizând unirea ce^ rului şi pământului, Conjuncţia, focului şi apei, a spiritului şi materiei, complementaritatea principiului masculin şi feminin etc; steaua cu cinci colţuri (la pitagoreici, la masoni, la socialişti şi comunişti) semnificând unirea, lui 2 şi 3, a principiului activ şi pasiv, totalitatea, cosmică, solidaritatea şi perfecţiunea etc; steaua cu şapte colţuri, considerată, de asemenea, drept sinteză a lumii, căci reuneşte cele 7. Culori ale curcubeului, cele 7 piahete: ete. Creştinismul a introdus' simbolul Stelei Magilor, care a'-'vestit naşterea„ Mântuitorului şi i-a condus pe cei trei magi până Jâ BethleeM. În amintirea acestui eveniment, ia noi s-au răspândit şi s-au păstrat „k colinde de stea, cu care umblă copiii în Ajunul Crăciunului. După cum remarcă O. Bârlea, „deşi, o vreme, s-a crezut că atari cântece de stea ar fi cam tot atât de vechi cât şi creştinismul la români, lipsa de atestări documentare, dar mai cu seamă factura lor stilistică arată că în fapt sunt creaţii relativ recente” (Folclorul românesc, I, 293). Totuşi, credem că răspândirea colindatului cu steaua, deşi are vădite elemente livreşti, mai ales în textele cântate, a fost înlesnita ori s-a altoit pe vechi motive şi credinţe izvorând din cultul stelelor la români. Motivul ornamental denumit „steluţa” se întâlneşte pe ceramica populară, pe broderii, pe ouă încondeiate, aceasta fiind privită ca iirvor de lumină şi purtătoare a misterelor lumii de sus (Paul Petrescu, Arcade în timp, 148). Stelele logostele – motiv şi imagine a multor texte folclorice, sunt strâns legate de magia sorţii şi constituie un obiect de cercetare„ atentă a „cititorilor în stele„, a „zodierilor populari„ (cf. Ro-mulus Vulcănescu.

  — MitoL. Română, V 400 ş.u.). Către stele se adresau fetele în vrăjile de dragoste, iar gospodarii, când vroiau să scape casa de greieri, de purici sau stelniţe: ^Fetele cari doresc să se mărite mai degrabă, prin Bucovina, ies afară, spre Sf. Vasile, şi privind o stea mai strălucitoare zic:„…Stea frumoasă/Şi luminoasă, /Eu voiu dormi, /Dar tu nu dormi, /Ci te du în lume, /Peste lume, /La ursitorul meu anume… /Şi mi-1 adă/Prin pădure, prin desime/Şi prin sat fără ruşine., „„ (T. Pamfile, Cerul şi poy dqabele lui, 182). Sacralitatea stelei invocate e subliniată şi prin atitudinea fetei care, în timp ce recită descântecul, stă în genunchi şi cu ochii aţintiţi spre această „făclie” a cerului.

  STEJARUL: Este unul din cei mai importanţi arbori sacri la români. Dacă am sta să socotim toate toponimele româneşti care conţin în componenţa lor cuvintele stejar, gorun sau dumbravă (acesta din urmă derivă tot dintr-o rădăcină indoeuro-peană ce însemna „stejar”), am putea trage concluzia, fundamentată istoric şi cultural, că vechii locuitori ai patriei noastre îşi puneau, de cele mai multe ori, aşezările lor sub pavăza acestui copac mitic. Romulus Vulcănescu a arătat că stejarul ocupă un loc important în viaţa şi spiritualitatea poporului român, fiind considerat un arbore totemic: „In ordinea esenţelor vegetale importante din punct de vedere magic, stejarul succedă bradului. Şi e explicabil: silvo-stepa ce a năpădit jur-împrejur Munţii Carpaţi a fost înainte compusă din codri imenşi de stejar, din care n-au mai rămas astăzi decât relicte de pă-diiri şi reminiscenţe toponimice în documentele istorice. Stejarul, ca ipostază campestră a arborelui-totem autohton, a fost socotit şi el sfânt, şi lemnul lui încărcat de însuşiri magice proprii” (Coloana cerului, 170).

  Prin toate formele de veneraţie de care se bucură în culturatradiţională românească, el se integrează în zona spiritualităţii popoarelor indo-europene, răspândite pe un teritoriu vast, de la Ind şi Gange până la coasta Atlanticului. La toate aceste ponoare, stejarul este un arbore sacru investit cu privilegii chiar de către zeii supremi ai cerului, stăpâ-nitori ai tunetelor şi fulgerelor. La vechii greci, el este consacrat lui Z'eus. Deosebit de Venerat şi cunoscut în întreaga Mediterană era stejarul lui Zeus din Dodona, arbore oracular ce vestea voinţa zeului prin freamătul frunzelor sale, prin gongurile de bronz aşezate în preajmă sau prin fulgerele ce se abăteau asupra lui. La Roma, stejarul este arborele dedicat lui Jupiter-Capitoli-nul. Zeul fulgerelor la vechii slavi, Perun (Perkunas al lituanienilor), avea, de asemenea, ca atribut acest copac. Un „foc viu” aprins din esenţa stejarului ardea ziua şi noaptea în lăcaşurile acestor zei, ce conduceau lupta împotriva forţelor întunericului, întrupate în „balaurul mitic”. De o veneraţie deosebită se bucura stejarul şi în lumea celtică sau germanică, unde era asimilat cu zeii tunetului Donar, Tanaris sau ThoR. În pădurile de stejari, în coroana cărora creştea vâscul, plantă înzestrată cu virtuţi magice, se oficiau rituri religioase sub conducerea preoţilor druizi. Unii etnologi explică legătura dintre stejar şi zeii cereşti prin