Arborii loviţi de trăsnet erau consideraţi sacri. Se împrejmuiau cu un gard, iar în jurul lor se ridicau altare şi temple. Desigur, la motivaţia simbolului se adaugă şi alte însuşiri ale acestui arbore de esenţă dură, cum ar fi, bunăoară, dimensiunile sale impresionante, longevitatea, puterea de a rezista tuturor vicisitudinilor timpului şi a. O lungă tradiţie culturală a făcut din acest copac măreţ simbolul forţei fizice şi psihice, al'perenităţii'şi majestăţii. Măciuca lui Hercule, ca şi cârja preotului dR. Uid sau slav erau confecţionat:? Dintr-o cracă noduroasă de stejar. Ele semnificau forţa fizică şi pe cea psihică, erau capabile să ucidă monştrii şi să îmblânzească spiritele. Nu este exclus ca lexemul nostru crccâ să fie un cuvânt autohton şi nu un împrumut sud-slav, cum il consideră dicţionarelE. În acest caz, el s-ar înrudi cu rădăcina indoeuro-peană karkcare a dat în latină pe quercus „stejar” şi foarte probabil, cu cârjă: semnificaţia ei ancestrală fiind aceea de băţ magic luat din-tr-un stejar sacrU. În felul acesta, stejarul s-ar integra nu numai etnologic, ci şi lingvistic mitului fundamental al indoeuropenilor, referitor la lupta zeului celest cu monstrul acvatic sau htonian, mit cunoscut la toate popoarele ariene. Cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ şi cu vârful ridicat spre cer, stejarul se înfăţişa omului culturilor tradiţionale ca un arbore axial, care asigura comunicarea dintre cele trei lumi; lumea subpământeană, lumea terestră şi lumea celestă. Sub un stejar ascultă biblicul Abraham revelaţiile lui Jahwe. Locul unde creşte un asemenea arbore este întotdeauna un spaţiu sacralizat, unde omul comunică cu eternitatea… Stejarul e o metaforă a omului ce nu se lasă doborât de soartă, o alegorie a verticalităţii sale morale. Contemplarea unui asemenea arbore devine o „lecţie” şi un model al comportamentului uman. Acesta este sensul monologului fecund şi stimulator pe care il poartă prinţul Andrei Bolkonski în clipele sale de derută morală şi filosofică în romanul lui Tolstoi „Război şi pace”. Imaginea stejarului din margine de codru prilejuieşte meditaţia poetică a lui L. Blaga, pentru care Gorunul apare ca un simbol al vieţii şi al morţii, al sfârşitului care e întotdeauna un nou început: „Şi mut/ascult cum creş-te-n trupul tău sicriul, /sicriul meu,

  /cu fiecare clipă care trece, /goru-nule din margine de codru” (Gorunul).

  Martor al trecerii atâtor existenţe terestre individuale, stejarul semnifică permanenţa şi continuitatea vieţii şi a faptelor unui popor. De aceea, stejarul legendar din Borzeşti sau „Gorunul lui Horea” de la Ţebea sunt locuri, de desfăşurare a marilor evenimente istorice, dar şi întruchiparea idealurilor naţionale ale poporului nostru. „Iar stejarul poporului meu tare ridică şi azi în vânturi/intunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză” – va scrie Minai Eminescu în poemul său A. Mureşanu, închinat unui popor şi unui erou.

  STRĂINUL: Străinul (veneticul, emigrantul, pelerinul, vagabondul, oaspetele, invadatorul, reprezentantul altei etnii, chiar şi locuitorul unei alte regiuni sau al unui alt sat) în culturile tradiţionale se prezintă ca o entitate semnificativă, eonotată negativ, dar şi drept un clasificator al lumii, opus categoriei „autohton”. Atitudinea circumspectă, rezervată, uneori chiar ostilă faţă de o persoană străină, specifică unui grup uman relativ închis, este generată de frica de „altceva”; este manifestarea unui relativism cultural, când adevărata „umanitate” şi „cosmicitate” se restrâng la frontierele tribului, ale grupului lingvistic, poate chiar ale satului; „ceilalţi”, „străinii”, sunt incarnarea antivirtuţilor, anticulturii. Autohtonismul, convingerea că valorile culturii proprii nu pot fi înţelese şi apreciate de către venetici, de către străinii de neam, sunt motive pentru ca aceştia să fie priviţi ca nişte simple fantoşe de umanitate, ea nişte „umbre”, „fantome”, „barbari”, „sălbatici”. După descoperirea Americii, spaniolii trimiteau comisii speciale de anchetă cu misiunea de a stabili dacă indigenii au sau nu au suflet. Localnicii, la rândul lor, scufundau în apă pe prizonierii albi pentru a verifica, după o supraveghere prelungită, în ce măsură cadavrul acestora stă sub condiţia putrefacţiei. La greci şi la romani, toate popoarele care vorbeau o altă limbă erau considerate „barbare”. Dar la greci, barharos nu e atât cel ce vorbeşte o altă limbă, ci acela care amestecă singurele distincţii semnificative – „distincţiile lumii greceşti” (V. Tonoiu, Ontologii arhaice, 137). Prejudecăţile tribale, naţionale, xenofobe, naţionaliste, şovine, rasiale etc. Se explică prin aceea că, „se vede în altul nu un alt nomos ci anomalia, nu altă normă ci anormalitatea” (R. Girard, Le bouc emissaire, 34). În culturile tradiţionale, străinul poate fi ospătat şi omenit, dar este întotdeauna temut, deoarece poate fi emisarul lui Dumnezeu sau al Diavolului. Scriitorul bizantin Kakoumenos (sec. XI) dădea următoarea povaţă compatrioţilor săi: „Dacă un străin vine în oraşul tău, se împrieteneşte cu tine şi se înţelege cu tine, nu te încrede în el; dimpotrivă, tocmai atunci trebuie să fii cu ochii în patru” (apud J. Delu-rheau, Frica în Occident, 73).

  Mentalitatea satului tradiţional românesc a avut. Drept componentă esenţială sentimentul „autohtonismului” şi rezerva faţă de venetic. Omul venit din alt sat, din altă regiune, oricât de mult ar fi stat, rămânea totuşi un străin: „Veneticu-i rău văzut, că nu ştie nime ce-i în el,. Ce sămânţă are. Omu strein tot strein rămâne, orice-ar face. Şi de se întâmpla ceva rău, oamenii cată tot la el: o molimă, o secetă sau nu ştiu ce. Da' omu [acesta] nu se simte bine,

  44Ică el poate fi curat. Bine-i să rămâi pe locul tău„ (Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare, 43). Există şi o explicaţie psihanalitică a rezervei faţă de străini: „celălalt„ e o proiecţie a laturii necunoscute, neîmblânzite, angoasante a propriului „eu„. În tradiţia creştină, situaţia omului în lume este cea de „străin„. După izgonirea lui Adam şi a Evei din Paradis, omul în această lume e un „exilat”, adevărata sa patrie rămânând cerul (V. Şi Oaspetele).

  STRĂNUTUL: Cele mai multe tradiţii culturale asociază strănutului numeroase tabu-uri, credinţe şi superstiţii. Când strănută cineva, i se zice: „Să trăieşti”, deoarece, în timpurile vechi se credea că omul care strănută va muri. Strănutul simbolizează o manifestare a sacrului,