prin. Care se aprobă sau se pedepseşte cel în cauză. Prin caracterul său brusc, el marchează o ruptură în timp, un interval în care omul e vizitat de un duh. Plutarh credea că înţelepciunea lui Socrate se explică şi prin faptul că acesta. Strănuta des şi astfel i se limpezea mereu mintea. Romanii vedeau în strănut un semn de bun augur. Printre altele, se spunea că zeul Cupidon (Amor) strănută de fiecare dată, când urmează să se nască o fată frumoasă. Ţăranul român acorda strănutului, o mare importanţă, mai ales în zilele de Anul Nou sau, Bobotează, când stăpânul casei trebuia să facă un cadou important celui care strănuta. „Este aşa de serioasă făgăduiala – nota Ion S. Florea la sfârşitul veacului trecut – şi. Stimat strănutul, că oamenii casei, în ascuns, trag ardei pe nas, ca să strănute şi să primească – băiatul un cal de ginere, iar fata vreo vacă de zestre” (. Convorbiri literare„, 1893/1894, p. 1015) '. Până astăzi, strănutul funcţionează în cultura etnică, românească drept un „operator modal„ şi mijloc paralingvistic de vali-^ dare a adevărului celor spuse: „Se crede că dacă a strănutat cineva îndată după ce a zis ceva, zisele lui sunt adevărate şi se vor împlini” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 220).

  STRÂMBĂ-LEMNE: Personaj al mitologiei româneşti, prezent mai ales în basme, unde funcţionează în calitate de acolit sau ajutor năzdrăvan al eroului de tipul lui Făt-Fru-mos. Uneori devine „frate de cruce” numai după ce e învins de eroul din basm. E înfăţişat ca un uriaş ce se ocupă cu îndoitul copacilor (se mai numeşte şi Cârnă-lemne sau Cujbă-lemne), iar apoi se văicăreşte că nu mai sunt lemne drepte în codru. Deşi se întâlneşte şi în basmele săseşti sub numele de Baudreher, şi în unele basme ţigăneşti, unde se numeşte Bandarau-olkaşt „Frânge-lemne” (L. Şăineanu, Basmele române, 373-374), folcloriştii inclină mai mult spre recunoaşterea asemănării tipologice cu personajul Vertodub din basmele slavilor răsăriteni (cf. V. I. Propp, Rădăcinile istorice, 226; V. Kernbach, Dicţionar.'.'., 591). Cum acest personaj din mitologia slavă se numeşte şi Dubănia (de la dub – „stejar”, simbol al zeului fulgerelor), nu este exclus ca şi personajele româneşti Strârabă-Lemne şi Sfarmă-Piatră să fie ipostaze ale zeului cerului şi fulgerelor în lupta sa împotriva unui monstru htonian din mitul fundamental al seminţiilor indoeuropene (cf. Slavjanskaja mifologhija, 37). Ipoteza poate fi susţinută şi pe baza materialelor basmelor româneşti, unde Strâmbă-Lemne (împreună cu acoliţii săi Sfarmă-Piatră şi ScUturâ-Munţii)

  M2, luptă, cu demonul htonian St&tu-Palmă-Barbă-Cot.

  STRETENIA: Denumirea populară a sărbătorii Întâmpinării Domnului nostru Isus Hristos, celebrată în ziua de 2 februarie. StretenieJSretenie e la noi un cuvânt preluat din textele liturgice în limba slavonă, unde sretenie înseamnă şi „întâmpinare” şi „întâlnire”. Biserica prăznuieşte în această zi evenimentul neotestamen-tar al aducerii de către Sf. Măria a pruncului său (la a 40-a zi după naştere) în templul din Ierusalim, unde natura sa divină va fi recunoscută de Sf. Simion şi de prorocită AnA. În creştinismul oriental, această sărbătoare a fost introdusă de către împăratul lustinian (540), iar în Biserica apuseană de către papa Gelasie (496), unde se numeşte Puriţicationis Beatae Mariae festum. Introducerea acestei zile a „purificării” avea menirea de a contracara lupercaliile şi februaliile romane, impregante cu elemente orgiastice. Dar fondul păgân al sărbătorilor, dedicate animalelor totemice (lupul şi ursul) şi „cumpenei” -dintre iarnă şi primăvara (după stilul vechi, sărbătoarea cădea în 15 februarie) răzbeşte până astăzi în tradiţiile popoarelor Europei, Xa noi şi în ţările Europei centrale şi. Nordice, ea este legată mai ales de cultul ursului. Stretenia se mai numeşte şi Ziua Ursului sau Martinul cel mare, deoarece se crede că în această zi iese ursul din bârlogul său: „In Banat, se spune că în această zi iese ursul din peşteră afară şi joacă ca în arie jur-împrejur şi, dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci iarăşi se bagă” în peşteră şi nu iese, ci mai doarme incă' şase săptămâni, căci atâta mai ţine' iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna se întrerupe” (S. Mangiuca, Călindariu 1882 şi 1883).

  Ca şi la popoarele din jur, românii cred că în această zi iarna se întâlneşte cu primăvara, de aceea este prielnică pronosticurilor privind viitorul: „Dacă în această zi e cald şi moloşag, atunci vara va fi călduroasă şi îmbelşugată, dacă e ger sau viscol -' vara va fi rece şi neroditoare” (S. FI. Marian, Sărbătorile, 247); „Dacă picură din streaşină, nu le va merge bine albinelor peste an, căci mierea li se înăcreşte şi ele se îngălbenesc ca oile şi capătă trepăd şi mor. Iar dacă e senin, cald şi uscat, vara va fi prielnică albinelor” {ibidem). Există chiar unele semne de personificare a acestei sărbători, imaginată în popor după arhetipul zeiţelor naturii ce aduc primăvara, foarte capricioase: „Unii cred că dacă trece Stretania peste apă şi apa e dezgheţată atunci se mânie şi-şi face pod peste dânsa ca să treacă, adică dă viscol şi îngheţ” (ibidem).

  STRIGA-: Divinitate malefică inferioară în mitologia românească, asimilată cu strigoaica (strigoiul de sex feminin), cu vrăjitoarea sau cu fluturele de noapte, considerat aducător de boli şi numit „Buha-ciumii”. Se crede; că este 0 moştenire din mitologia latină, unde. Era un vampir feminin avimorf (V. Kernbach, Dicţionar…, 591). La noi, acest mito-logem e legat mai. Ales de fluturele de noapte de dimensiuni impresionante (aripile lui întinse au aproape 15 cm), cu pete pe spinare ce seamănă cu un cap de mort, de unde şi denumirile sale. „cap, de mort”, „capul lui Adam”. Despre el se crede ca este „semn „de moarte”, că aduce boala şi Că poate arde cu aripile sale ochii omului (S; FI. Marian, Ornitologia, 271; M. Coman, MitoL. Pop.

  Românească, II, 123). Despre ea se mai crede că este metamorfoza unui strigoi şi este însetată de sânge, in-cuibându-se în inima victimelor (îndeosebi copii); de aceea, este prinsă şi ţintuită cu un ac în grinda casei, la fel cum strigoiul este legat prin înfigerea unui piron în inimă. In textele descântecelor de Strigă, aceasta are mai multe