însuşiri malefice. Prezenţa cuvântului şi a mito-logemului se constată şi la slavii de vest (poL. Stryga, strzygon „vedenie nocturnă, vampir”, cehă striga, strigări „vrăjitoare, vrăjitor”, slovacă strigoii „vrăjitor”), unde, probabil, a pătruns din. Limba română prin intermediul păstorilor valahi (Irina Anca lonescu, Lingvistică şi mitologie, 133).

  STRIGOIUL: Duh necurat din mitologi; – populară românească, de sex masculin (Strigoi) sau feminin (Strigă, Strigoaica), având trăsăturile unui vampir. Cuvântul strigoi e de obârşie latină (strigosus – descărnat, strix – pasăre fabuloasă semănând cu bufniţa sau cucuveaua, care suge noaptea sângele copiilor mici), dar credinţa în strigoi e răspândită în întregul areal indoeuropean. Ea are la bază, pe de o parte, convingerea omului arhaic în post-existen-ţa sufletului şi în posibilitatea revenirii acestuia printre cei viI. În mitologia românească, strigoiul se mai numeşte şi moroi, cuvânt ce derivă din mora/mor – duh al morţii venit din lumea întunericului, în mitologia slavilor. Pe de altă parte, cândva se credea că omul posedă două suflete, că unul dintre ele poate părăsi corpul în somn şi, în calitate de dublu al persoanei umane, să fie capabil de acte şi gesturi independente. De aici şi credinţa românilor că există două tipuri de strigoi; strigoi viu şi strigoi mort (T. Pam~ file, Duşmani şi prieteni, 129). În prima categorie intră „strigoii în carne şi oase”, adică persoane umane în viaţă, cu însuşiri infernale, demonice şi vrăjitoreşti (Vidmele, Pri-^ colicii, Vârcolacii), din cea de a doua categorie fac parte Stafiile şi Moroii, „morţi sculaţi din mormânt”.

  Se crede că predispoziţia spre stri-goizare e una înnăscută; dar poate fi dobândită şi pe parcursul vieţii prin anumite relaţii cu Necuratul, prin-tr-o moarte violentă sau în urma unei înmormântări în care nu s-a respectat ritualul tradiţional. Sunt predispuşi de a deveni strigoi copiii născuţi cu tichie sau căiţă pe cap. Aceştia se nasc de o femeie care, fiind însărcinată, a băut apă necurată în care Dracul şi-a lăsat balele, sau care a ieşit noaptea cu capul gol. Strigoii se mai fac din copii nebotezaţi sau din copiii ucişi de mamele lor. Strigoiul sau strigoaica din această categorie continuă activitatea lor demonică şi după moarte, ieşind din mormânt în nopţile cu lună sau la anumite date critice ale anului (Sf. Gheorghe, Sf. Andrei etc.). Se fac strigoi şi morţii nepăziţi, peste care sare o pisică sau un câine (Ţi-pol. Haşdeu, 257); dacă peste mormântul lui trece un cocoş; dacă omului i-a fost luată umbra cu trestia spre a fi clădită în zid (A. Gorovei, Credinţi şi sxiperstiţii, 221). Cu ocazia venirii lor printre cei vii, uneori transformaţi într-un animal „impur” (pisică, câine, lup, cal, berbec, ţap, porc), insectă (striga) sau pasăre, înfăptuiesc numai lucruri malefice: iau mana vacilor sau rodul câmpului, opresc ploile, „leagă” bărbaţii, sug noaptea sângele copiilor şi adulţilor etc. Deosebit de periculoşi şi activi sunt strigoii în noaptea Sfântului Andrei, numită şi „Noaptea strigoilor”, când ies pe la răscruci, încearcă să intre în casele oamenilor, se adună în grupuri mari şi se bat intre ei. Cea mai bună armă de apărare e usturoiul cu care în această seară se ung toate uşile, toate ferestrele, intrările la grajdul cu vite; oamenii mănâncă mult usturoi. Strigoii se mai alungă cu zgomotele de bucium, cu crengi de rug, cu leuştean, cu boz, cu pelin descântat etc. Dar procedeul magic cel mai impresionant al destrigoizării, care a dat mult de furcă reprezentanţilor Bisericii până în secolul trecut, este baterea unui ţăruş de lemn sau a unei ţepuşe de fier în corpul mortului presupus a fi strigoi, pentru fixarea definitivă în mormânt (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 131 ş.u.). În secolul al XVIII-3ea, în Europa şi la noi, în Ardeal, a existat şi un alt obicei de depistare a strigoiului sau strigoaicei, pe care caută să-1 combată cu argumente ştiinţifice iluministul nostru 'Gheorghe Şincai: „in vremurile trecute la atâta nebunie agiunsese nu numai ţăranii ci şi judecătorii noroadelor de îşi intipzuia că strigoile nu se pot afunda în apă, ci trebuie să înoate pe deasupra ei f.]. Drept aceea, când avea prepus despre vr-o muiere bătrână pentru ochii ei cei crunţi sau pentru pâra altora, că este strigoaie, ii rânduia proba de apă ca prin aceea să i se cerce vinovăţia sau nevinovăţia. La proba de apă tot felul de ceremonii se făcea. Pe persoana cea pârâtă o ducea în beserică şi, slujind liturghie, jura apa, ca dânsa să-şi arate toată puterea sa în descoperirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei persoanei ceh pârâte. Apoi ducea pe persoana cea pârâtă la apă, ii lega degetele cele mari de la mâini cruciş cu degetele cele mari de la picioare şi o arunca pe spate în apă. Pe bărbaţi goli goluţi ii arunca, iară muierilor le lăsa poalele ca să-şi acopere ruşinea. Despre persoanele care se afunda în apă crede că sunt nevinovate iară despre acelea care nu se afunda ci înota deasupra apei ţinea că sunt vinovate şi îndată le şi osândea ca să ardă de vie. Iară ca să nu se înece persoanele cele nevinovate* fieştecăriia când făcea proba cu dânsa, ii lega o fune de grumazi cu care o trăgea afară după ce se afunda” (învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului, 101-102), SUFLETUL: Dihotomia corp/suflet este una din marele sinteze asupra vieţii elaborată de oamenii paleoliticului. După E. Tylor, concepţia animistă, adică acea credinţă, conform căreia, în afara corpului material şi perisabil, există în om şi în oricare fiinţă vie şi o parte imaterială, neperisabilă, a stat la baza tuturor religiilor. Esenţa aceasta nemuritoare va fi identificată cu sângele, ochii, inima, rinichii, creierul, măduva oaselor, falusul etc. (cf. C. Bălănescu-Stolnici, în căutarea sufletului). W. Wundt propunea distingerea în istoria umanităţii a concepţiilor despre două tipuri de „suflete”: unul. Corporal„ şi altul „liber„ (psyche), un fel de dublu al persoanei, capabil să părăsească trupul. J. Frazer (Creanga deaur, II, cap. XVIII) atrage atenţia asupra credinţelor diferitelor popoare referitoare la „sufletul exterior„, capabil să iasă din trup, dar şi să se întoarcă în el. Sufletul a fost identificat cu elementele cosmice (eterul) şi cu anumite funcţii ale organismului. Cea