mai veche şi cea mai persistentă omologare este aceea dintre suflet şi suflare (respiraţie). Pitagora consideră sufletul (pneuma) drept latura eterică a fiinţei şi ii atribuie o natură cosmică: vine din spaţii siderale şi se întoarce acolo, putând insă lua forme diferite pe pământ (metempsihoză). Corelaţia dintre suflet-eter-respiraţie e reflectată în multe limbi. Din rădăcina indoeuropeană comună dwesiu „a respira„ a apărut slavul duch şi apoi dusa „suflet„. Grecescul ani-mos, latinescul animus, ca şi denumirile sufletului din aproape toate limbile indoeuropene actuale şi din limbile hamito-semitice denotă o apropiere intre noţiunile de „suflet, suflare şi vânt„ (Ov. Densuşianu, „Dacoromania„, II, 1925, 4-5). La vechii egipteni, la o seamă de popoare uralo-altaice, la chinezi există credinţa în mai multe suflete care sălăşluiesc în om, având funcţii diferenţiate sau marcând diverse faţete spirituale. Într-o formă elevată şi transfigurată, reinterpretată psihologic, acest „pluralism„ al psihismului il aflăm şi în teoria lui C. G. Jung, care distinge mai multe ipostaze ale sufletului: persona („masca individului„), anima, animus („Secolul XX”, 1986, 310/311/312, 65-67).

  În lumea imaginarului mito-poetic deosebit de productive, sub aspectul naraţiunilor epice, s-au dovedit a fi motivele în care sufletul este capabil să se metamorfozeze luând forma unei păsări sau a unui fluture, precum şi cele bazate pe identificarea sufletului cu umbra, cu imaginea oglindită în apă ori cu portretul omului. Cea mai completă şi unitară concepţie asupra sufletului a fost elaborată în cadrul creştinismului; dar, în credinţele populare, în mentalitatea denumită „creştinismul popular”, mai persistă urmele animismului arhaic. Credinţa în strigoi, de pildă, are la bază concepţia existenţei în om a două suflete, din care cel „malefic” sau „demonic” poate părăsi corpul în timpul somnului. Unanim acceptată este şi credinţa că, la moartea unui om, sufletul acestuia părăseşte trupul, insă rămâne timp de 40 de zile în preajma casei: „Sufletul omului mort sade 40 de zile în streaşină casei” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 224). Sufletele morţilor, la anumite date şi perioade de cumpănă ale anului, când hotarele dintre lumi devin laxe şi penetraţiile, vin din tărâmul de dincolo pe la casele lor. De regulă, aceste sărbători poartă denumirea de Moşi. Se poate afirma că întregul sistem de credinţe populare româneşti e dominat de concepţia referitoare la nemurirea sxifletului, iar ubicuitatea şi polimorfismul cultului strămoşilor este un răspuns categoric dat morţii, perisabilităţii şi timpului devorator.

  $

  ŞAPTE: în sistemul numerologiei şi aritmeticii simbolice, şapte este numărul cel mai încărcat de semnificaţii mistice şi ezoterice. Este numărul simbolic al totalităţii cosmice, în conformitate cu ecuaţia: 3-cer + 4-pământ=i7-cosmos. Reprezintă perfecţiunea, armonia, norocul, fericirea. Cultul lui şapte e legat de una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii – cea asiro-babiloniană. Preoţii Babilonului se închinau la şapte zei, corespunzând celor şapte aştri: Soare, Lună, Marte, Mercur, Venus, Jupiter, Saturn. Acest număr apare frecvent în „Vechiul Testament: este folosit de 77 ori marcând evenimentele biblice importante; ziua a şaptea este ziua sabbatului, care a încheiat ciclul creaţiei divine, în Apo-calipsa lui Ioan este, de asemenea, un număr crucial: 7 biserici, 7 stele, 7 trompete, 7 regi etc. La vechii greci e un număr apollinic; cultul acestui zeu se serba în a şaptea zi a lunii, lira lui avea 7 strune etc. Egiptenii il considerau simbol al vieţii eterne. Filon din Alexandria, urmând unele idei ale pitagoricienilor, compară acest număr cu „un pilon al lumii„ şi-1 identifică cu Dumnezeu; el atrage atenţia şi asupra substratului lunar al simbolismului numărului şapte: dacă adunăm cifrele de la 1 la 7 obţinem numărul zilelor ciclului lunar – 28 (De opijicio munăi). Numeroasele expresii ale limbii române care conţin acest număr (a bea sau a mânca cât şapte, a nu se da I a nu da pe cineva pe şapte, a lua şapte piei de pe om, a umbla pe şapte cărări etc.) atestă în special funcţia sa de a semnifica totalitatea. După cum remarcă L. Şăineanu, „un număr foarte familiar în basmele noastre e şapte (la slavi mai mult potenţat: 77 haiduci, 77 răni, corespunzând la grecii moderni numărului 40). Petrea „Voinicul răpune 7 Zmei şi dă mă-sei cheile de la toate cămările, oprind-o insă a intra în a 7-a. Când bătrânii orbi de 7 ani de zile îşi recapătă vederile, ei văd mai întâi ca un copil de şapte ani şi împăratul trimite în 7 părţi ale lumei să caute pe răpitorul coroanei” (Basmele române, 40). Eficienţa vrăjilor, cu efect întârziat, la noi, se manifestă după 3, 7 sau 9 zile.

  ŞARPELE: Simbol arhetipal şi totalizator, un adevărat model simbolic (imago mundi) în concepţiile şi reprezentările arhaice despre univers. Este legat de cele 4 stihii ale naturii: trăieşte în pământ sau în apă; veninul său are proprietăţile focului celest sau ale celui htonian, iar în ipostaza sa fantastică de şarpe înaripat (balaur, dragon) e legat de stihia văzduhului. In mitologiile lumii apare ca un simbol polimorf, purtând în sine forţele stihiale ale naturii şi este socotit animal primordial, întruchipare a materiei prime şi a haosuluI. În numeroase mituri şi legende cosmogonice, creaţia lumii începe cu uciderea şi ciopârţirea unui monstru ophidian de către un zeu sau erou civilizator. Ca animal ce îşi primeneşte pielea, el este un simbol al renovării ciclice a naturii: tema uciderii „balaurului” iernii, al secetei, al zăgăzuirii apelor, al morţii aparente a naturii etc, o dată cu venirea primăverii, o găsim în mitul zeului Ninurta şi al şarpelui Asag – la sumerieni, în mitul despre In-dra şi balaurul Vrtra – la vechii indieni, în cel al Sf. Gheorghe şi al balaurului – în creştinismul popular al Europei.

  Animal preponderent teluric, înrudit cu întunericul adâncurilor pământului, şarpele se asociază cu lumea de dincolo, cu moartea şi învierea, fiind considerat o incarnare a sufletelor morţilor, epifanie a strămoşilor mitici. Acest mitologem, aproape universal, il regăsim şi în credinţele daco-românilor despre şarpele casei, având atributele unui Iar domesticus. Şarpele poate fi socotit un arhetip al ambivalenţei specifice tuturor simbolurilor fundamentale şi o ilustrare vie a arvulârii sau contopirii contrariilor în gândirea arhaică. Forma sa alungită ii conferă un simbolism falie, dar el