este, în acelaşi timp, şi un „pântec” elastic şi devorator – de aici asocierea cu un principiu feminin. ^Neavând exteriorizate diferenţele de sex, el apare şi ca fiinţă androgină, îmbinând în sine cele două principii polare şi complementare: yang şi yiN. În simbolica alchimiştilor, materia primă e redată prin imaginea unui şarpe sau a lui Mercurius bisexuat (C. G. Jung, Psychologie et alchimie, 565). Simbolismul şarpelui transgresează graniţele dintre materie şi spirit: întruchipare a materiei primare, a pământului şi a apei, a amestecului dintre elementele naturii, el este, concomitent, şi o incarnare a raţiunii supreme, a Logosului divin sau a inteligenţei satanice (funcţie pe* care o capătă şarpele din paradis al mitului biblic). La greci era consacrat Athenei, zeiţa înţelepciunii, născută din capul lui Zeus, patroana artei şi a meşteşugurilor, în folclorul românesc este frecvent, întâlnit motivul achiziţiei „limbii păsărilor” – metaforă a cunoaşterii absolute, de către cel ce mănâncă din carnea şarpelui sau de cel căruia şarpele „ii scuipă în gură”, lucru ce li se întâmplă unor eroi din basm sau legendă (T. Papahagi, Mic dicţionar folkloric, 463). Adepţii sectei gnostice a peraţilor credeau că Logosul divin e prezent în corpul şarpelui; acesta revine asupra lui însuşi aidoma şarpelui care, prin încolăcire, poate să-şi atingă sau să-şi muşte coada. Ouroborosul vechilor indieni – şarpele muşcându-şi coada, e unul din cele mai cunoscute simboluri ale revenirilor ciclice şi ale proceselor dialectice de interdependenţă dintre cauză şi efect. Şarpele mito-poetic întruchipează înşine dialectica binelui şi a răului universal: monştrii ophidieni sunt aducători de moarte, haos, distrugere şi potopire, dar, tot ei, sunt păzitorii comorilor ascunse, întruchipările zoomorfe ale zeilor şi eroilor civilizatori. Ambivalenţa axiologică a şarpelui e ilustrată prin simbolismul celor doi şerpi afrontaţi de pe caduceul lui Hermes – ideogramă a tuturor po-larităţilor şi anulărilor de contradicţii din viaţa cosmică, din lumea fizică şi din realitatea psihică.

  Animal sacru aproape în toate religiile arhaice ale lumii, şarpele a lăsat o urmă adâncă în conştiinţa şi în memoria inconştientă a umanităţii. Literatura consacrată acestui simbol arhetipal este tot atât de bogată ca şi pletora de semnificaţii simbolice pe care ophidianul ori saurianul lumii imaginarului o poartă cu sine în istoria culturii şi civilizaţiei universale. Cea mai mare parte a acestui simbolism mito-poetic se regăseşte în folclorul şi în datinile românilor, unde şarpele se numără printre puţinele animale cu nume ta-buizaT. În ziua Alexiilor (17 martie), când se crede că „înviază şerpii şi alte gângănii veninoase”, este interzis a se pomeni cuvântului şarpe, „ca să nu-i muşte şarpele peste an” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 10). El este adesea denumit perifrastic prin cuvinte ce ne trimit la cultul strămoşilor totemici: moş, arheleu, moşneagul, moşul codrului (Silvia Chiţimia, Balada „Şarpele”, 187). Şarpelui ii sunt dedicate mai multe sărbători din an: Măcenicii (9 martie), Alexiile (17 martie), Blagoveşteniile (25 martie), Soborul Blagoveştenilor (26 martie), când se crede că şerpii ies din pământ, şi toamna: Probajne (6 august), Sfântă Mărie Mare (15 atigust) şi Sfântă Mărie Mică (8 septembrie), Ziua Crucii (14 septembrie), când şerpii intră sub pământ şi oamenii nu mai au voie să-i ucidă, în aceste zile se efectuau diferite rituri magice, menite să-i ferească pe oameni de şerpi şi de muşcătura lor, prin afumarea caselor şi a ogra-dei: „La Mucenici să te afumi, să dai ocol casei cu treanţă aprinsă, că e bună de muşcătură de şarpe' (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 155). Fiind o fiinţă preponderent hto-niană, şarpele poate fi făcut inofensiv şi cu ajutorul unor animale ce întruchipează un principiu piric, de pildă, ariciul: „Ca vaca să nu fie muşcată de şarpe, să o speli cu piele de arici„ (idem, 247). Dar şarpele veninos ori şarpele mitic, în ipostaza sa de balaur, este şi el asociat stihiei focului; de aceea, pielea de şarpe constituie, în medicina populară, un remediu eficient împotriva frigurilor: „Cine bea zeamă trecută prin cămaşă de şerpe scapă de friguri” (idem, 93). '

  Este interesant de observat că în credinţele populare, după care us^ ţuroiul este un remediu universal împotriva duhurilor rele, în cazul acestui animal incarnând spiritul strămoşilor, aiul funcţionează ca ofrandă rituală şi mijloc de a atrage şarpele şi nu pentru a-1 îndepărtă: „Trage cu usturoi peste încălţăminte ori pe picioare, dacă vrei să-ţi vină şarpele” (idem, 245). Credinţa se bazează pe faptul că poporul afirmă despre şarpe că-i miroase gura a usturoi. Pe această credinţă şi pe apartenenţa sa la lumea strămoşilor-do-natori se bazează următoarea vrajă, recomandată acelora care doresc să aibă „înţelepciunea” şarpelui, să înţeleagă „graiul plantelor” şi să vadă spiritele invizibile: „Când vei vedea întâia dată un şerpe în luna mart, să-i tai capul cu o para de argint, în gură să-i pui un căţel de usturoi, şi să-i pui capul sub pridvorul biseri-

  — Dicţionar de magie, demonologie şl mitologie românească cii. La nouă zile, după ce l-ai pus în pământ sub pridvor, să cauţi în locul acela, şi ce buruiană va fi crescut din gura şarpelui s-o iei, s-o porţi cu tine orişiunde. Pe unde vei merge cu această buruiană, toate celelalte buruiene şi copaci au să vorbească cu tine şi-ţi spun de ce leac sunt bune, şi cum le cheamă„, iar dacă mergi cu acest brâu la biserică în ziua de Paşti, „vei vedea toate femeile fermecătoare şi femeile curve„; şi chiar pe Diavolul care „stă în colţ şi înseamnă în catastiful şi pe pielea sa de bivol pe femeile sulemenite, pe cele rele, pe cele de vorbesc, de râd” (idem, 227).

  El este totuşi garantul prosperităţii: „Se spune că acea casă în a cărei păreţi se aude noaptea un sunet de tic-tac, care provine de la şarpele casei, este norocoasă” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 171). Ca zălog al dăinuirii gospodăriei şi ca spirit ocrotitor al familiei, Şarpele casei apare şi ca imagine iconică în ornamentica ţărănească, având rolul unui apotropeu. Imaginea lui sculptată o întâlnim pe unul din'*stâlpii pridvorului, ai ramei uşii sau ai grinzii mari din camera de oaspeţi. „Uneori. Şarpele casei este sculptat şi pe stâlpul sau crucea de mormânt, când