a murit ultimul stăpân al casei, fiind un insemn de veneraţie funerară. Ceea ce ar însemna, după unii etnologi, stăpânul şi-a presimţit sfârşitul şi a dorit ca mormântul să fie apărat tot de Şarpele casei, sau că a lăsat, cu limbă de moarte ca după deces Şarpele casei să figureze pe stâlpul noii lui case de veci ca apotropeu.”. (R. Vulcănescu, MitoL română, 524-525).

  Afrodita, privită insă în latura ei carnală, ca zeiţă a amorului fizic. La primii creştini, multiplul lui şase – 666, rezultat din raportarea reciprocă a cifrelor şi literelor, il desemna pe Neron, iar mai târziu devine simbolul Anticristului. Se mai consideră că numărul şase în Biblie este legat de om şi de păcatele sau deficienţele sale pământeşti: omul şi animalele au fost create în a şasea zi: Goliat avea 6 degete şi măsura 6 coţi; şase lucruri urăşte Domnul (Prov., 6, 16); şase ani trebuie să robotească omul deşertăciunii; de şase ori se repetă în Biblie cuvintele anathema „blestem”, baros „povară”, asebeia „păcătoşenie”, diaftora „corupţie” etC. În basmele româneşti, şase e cifra legată de tărâmul de dincolo: şase bufniţe il însoţesc* pe erou la întoarcerea lui din lumea de dincolo, iar şase capre roşii il duc pe tărâmul celălalt (L. Şăineanu, Basmele române, 183, 260). Acest simbolism nefast s-a perpetuat până în zilele noastre în argoul hoţilor, fiind preluat şi în jargonul elevilor, unde rostirea acestui număr („Şase!”) e un semnal de alarmă, preve-nindu-i pe cei prezenţi asupra apariţiei neaşteptate a unei persoane indezirabile sau periculoase pentru ei.

  ŞCHIOPUL: Se poate lesne observa că mulţi zei, semidivinităţi şi eroi mitologici (Dionysos, Vulcan, Oedip etc.) sunt şchiopi. Această betegeală e caracteristică mai ales divinităţilor legate de stihia pirică (Hephaistos, Varuna, Tyr, Sf. Ilie etc). Se crede că e vorba de un sacrificiu reprezentând preţul plătit pentru iniţierea în tainele focului şi ale meseriei de fierar (DSy, 220). După alţi interpreţi, acest defect fizic ar fi un avertisment ca să nu se depăşească măsura în exercitarea unei puteri magice şi un semnal al necesităţii înfrânării şi impunerii unei măsuri în folosirea stihiei devastatoare a focului (Gh. Muşu, Forme arhaice, 1973, 245). Mai plauzibilă insă pare ipoteza după care apariţia în mit sau legendă a unui erou claudicant (cum e şi cazul personajului Baba-Jaga, cu un picior de os, din folclorul slavilor) semnalează prezenţa unei divinităţi a morţii, a lumii de dincolo, care, iniţial, avea înfăţişarea unui şarpe (D. Lauş-kin, Baba-Jaga, 181-201). Asocierea divinităţilor tunetului şi focului ceresc cu lipsa unui picior sau cu. Şehiopătatul se explică şi prin aceea că fulgerul trasează, pe. Cer o linie sinuoasă, asimilată în imaginaţia poporului cu un şarpe. Dracii sunt şchiopi, deoarece se pun în legătură cu focul htonian. Acesta din urmă se propagă pe suprafaţa pământului (de pildă, atunci când ard ierburile uscate) nu inlinie dreapta, ci în zig-zaG. În orice caz, şchiopul, aidoma chiorului sau ciungului, participă la sacralitatea imparului, deoarece numero Dexis impari gau-det. Dar olaudicaţiunea poate semnala şi un defect spiritual, o pedeapsă pentru cei ce se apropie prea mult de gloria şi puterea divinităţii supreme. Este cazul lui Hephaistos, care il înfrunta pe Zeus apărândxi-şi mama, sau al biblicului Iacov, cel ce luptă în noapte cu Ingerul-Dum-nezeu {Geneza, 31, 25-31). Întâlnirea cu un şchiop este considerată de rău augur: „Se crede că dacă plecând cineva încotrova şi întâlneşte pe vreun şchiop, apoi nu-i va merge bine” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 14).

  ŞOARECELE: în orizontul lumii mito-poetice, şoarecele apare ca fiinţă htoniană; uneori insă e legat şi de cer, fiind adesea mesager al saz&

  _0, BSUI axsauudam/^%Tă

  2U xsap 'Bas^uşxuoi ^ ^ retRlft 10> L T x_nu 'Bmy. Iaxa

  ^uiaBop? SJţl * 1BJS Bp -PJ

  „I3 re UBS minoia l, s13q ui

  Suiudxa ^u, u§aad 3g^ ^uStt

  SJS^^P^S^ as -m iodod p„yssS^*”j * *LL

  — 'mlniaum VF„ iopouieiaxu SU. A, Sa apoa^o^. Adoana-opuţ F} J q reunuB „Oix T§ ^o? D HP^°^UIL. XD „aoşoi SiuW' ^Bmd° T? S oioouxp ap Suxxn fx * JgS*^* <„ xnuiBaBi no ^fj°„ „taAoaoo 'V) S33* 1* ^'1% aaB 'pa^o§ ^sad St^P}.„„ So&nip 'HP*J

  1. (tm)* -(91 T19-4„3.

  — J-3 xoqz^i aPm u7n 'll^ -S) J*” S^A dunja

  BOX -uxooaouau pBU a + „^u3m „d WnP^2°^S 1* ^ *L

  — 9SB ap 'aP„ as. (z ^wa”

  3JBodod aiixxut Bl P: O g r§ pKDG W^3i BunpB xpa^os puBD W8lxxuxaaA p* -xoWsaA „°YapTSo&xsd I-I- ^ „ renxas P Fx3^poAod apun BX app s3re (auBoxxxB a^oa 3uţuru”J

  5„ ap ap^P m? PL.^ ^ xxaarUxxx ^n^^U ux ţPP”J*

  3Jd-x§ uxnaaad a^ aore§nn

  IpouxB^aux in^ow ^^zpa ff

  * 3p Baa ux pună -1 i 0 E3x

  SiB aoa^Boap '.„^ ap^xda a* iaa 8d ^ ^nodVxnfaaBiBSUoan”a aD uuxas un ^ui „ţosaBoâ eţţ.

  FaBunquxx ap ^^S „Bpwg? _ut BaaBDX^f s ^zn§ „ xaaaBOS

  B^BI BQF {„^ xore aa '*”J

  ^xumuB o xs jmxxza ţnţs33

  IOUIB^S a^uxds n u xnInoaa

  Bam? §ai? J^JP ^rona” re iuBAnţpx2-xiBA5-it> – A/so ap

  UdV ap 9Wpnr'BV?') ^pxdoo apo

  A33SA3 NVA1 a^uxp xxn 'aaa^os ^Jo3Jos WaD ^UBO xxxp aoţBUop-apaa^ b tate a vânătorii, devenit apoi zeul cerului şi ocrotitor al faraonului. Prezenţa sa în literatura, iconografia şi emblematica Europei se explică, în bună parte, prin prestigiul şi răspândirea vânătorii cu şoimi, în folclorul est-european, şoimul este adesea imaginea voinicului, a flăcăului candidat la însurătoare sau a mirelui. Gândirea populară il asociază lupului, deoarece nu poate fi îmblânzit total. Pasărea aceasta semeaţă şi cutezătoare conotează nu numai vitejia şi eroismul în luptă, ci şi cruzimea, rapacitatea, făloşenia. Toate aceste însuşiri reflectă aptitudinile cu adevărat „vânătoreşti” ale şoimuluiel nu îşi prinde prada la sol, ci o atacă în aer şi o învinge graţie agerimii şi agilităţii sale ieşite din comun. Analizând textele colindelor, Traian Herseni constată că şoimul din folclorul colindatului „nu este decât o altă faţetă (păsărească) a junelui, alături de brad, de cerb, de bour şi oricare altă întruchipare a principiului masculin, care, în formele sale optime,