nu poate fi decât tânăr (Forme străvechi, 78). O altă dimensiune mito-poetică a şoimului, relevantă în folclorul, românesc, este legată de funcţia sa de a fi mediator intre lumi, prezentă în cântecele funerare şi în unele colinde, în aceste texte, el e prezentat mai rar în calitate de animal psiho-pomp, călăuză a „dalbului de pribeag„, ci mai ales ca paznic la una din porţile lumii de dincolo. Stă în vârful „bradului zânelor„, la marginea mării „celei mari„, iar când bradul este rugat de către „călător„ să întindă crengile sale ca să-1 treacă peste mare, bradul răspunde: „Eu nu pot întinde/Tu să poţi prinde, /Vârfurile mele, /Să treci peste ele, /Că-n mine puiatu, /Din şoimu spur-catu, /Roşu şoimuleţu. /Când nici vei gândi, /Puii te-or simţi/Şi ei or şuera, /De te-ai speria, /In ma-re-i cădea/Şi te-i îneca.„ (S. FI. Marian, înmormântarea, 1892, 107). Este cunoscut, de asemenea, motivul întrecerii dintre şoim şi cal, în viteză, din care iese învingător calul, fiind un animal „mai cuminte„. După părerea lui Mihai Coman, această opoziţie indică faptul că, spre deosebire de cal, şoimul nu a fost niciodată integrat pe deplin orizontului uman: „şoimul nu a fost niciodată domesticit, ci numai dresat” (Mitologie populară românească, II, 79).

  ŞOPÂRLA: în bestiarul mitologic al românilor, şopârla este legată de stihia apei şi a focului, conotată atât negativ, cât şi pozitiv. Deşi e rudă cu şarpele („Şopârla a fost prima nevastă a şarpelui” – A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 229), ea apare adesea ca antipod al acestuia, fiind blagoslovită de Dumnezeu. Legendele despre potopul lui Noe spun că atunci când şoarecele a ros pereţii corăbiei, şopârla a băgat coada în gaura formată, împiedicând pătrunderea apei. Pentru această faptă a fost binecuvântată: „De aceea şopâr-lei, când o calci pe coadă, nu-i curge sânge, că a vârât coadă-n apă şi a ajutat pe Noe” (T. Pamfile, Povestea lumii de demult, 143). E opusă şarpelui, pe care 1-a blestemat Dumnezeu ca să fie omorât de oameni, prin aceea că ea „anunţă, trezeşte pe omul ameninţat să fie muşcat de şarpe”: „Şopârla, când doarme. Omul şi vreun şarpe vrea să-1 muşte, i se ba-gă-n sân şi-1 gâdilă, doar l-o scula” (E. N.-Voronca, Datinile, 834). De aceea, e iubită de oameni şi privită ca un semn bun când iţi iese înainte, „ca ceva sfânt, fiind păcat s-o omori” (Tipol. Haşdeu, 287). După cum observă Mihai Coman, figura mitologică a şopârlei e mai apropiată de stihia focului şi de principiul regenerării (Mitologie populară românească, I, 117). „Se crede că dacă arzi o şopârlă în foc, din cenuşa ei se fac o mulţime de şopârle” (A. Go-rovei, op. Cit., 229). Se mai crede că oamenii pot face o mulţime de vrăji cu aceste şopârle născute din cenuşă (Tipol. Haşdeu, 285). Acest simbolism apropie, şopârla de mitologia Salamandrei, care în folclorul românesc e numită Şolomândră, Şolomâz-dră, Şulumândriţâ.

  ŞTIMA APEI: Spirit feminin al apelor în mitologia populară românească. După părerea unor mitologi, ar reprezenta o formă degradată a unei străvechi divinităţi autohtone a apelor dulci, de care depinde stabilitatea acvatică: ieşirea Ştimei apei din albia râului provoacă inundaţii. Tot ei i s-ar datora şi seceta (V. Kernbach, Dicţionar., 662). Înfăţişarea ei diferă de la o regiune la alta a ţării. După credinţa românilor din Bucovina este „o femeie albă şi rece, înalta” (E. N.-Voronea, 883). După alţii, este o femeie tânără, înalta şi voinică, cu piepţii mari că-i dă pe spate„. Adesea este închipuita jumătate femeie şi jumătate peşte, cu părul lung până la pământ, care sclipeşte ca aurul (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 284). Textele referitoare la Ştima apei menţionează invariabil că această fiinţă cere în fiecare noapte sacrificarea unui cap de om. Ştima iese în faţa apei la amiază şi-i cheamă pe cei oe ii vede la dânsa, ca să se înece. Avem, desigur, aici, o reminiscenţă a străvechiului cult al apelor curgătoare cărora, în vremuri foarte îndepărtate, li se ofereau sacrificii umane, ca să potolească furia lor: „Oltul în fiecare zi cere câte un cap de om, dar mai ales când vine mare”

 

  (T. Pamfile, op. Cit., 284). Chemările ei din adâncurile apelor sunt primejdioase şi irezistibile. Într-o poveste larg răspândită în Moldova se spune că nişte oameni care treceau cu carele pe lângă un iaz au auzit un glas din străfundurile acestuia, zicând de trei ori: „Ceasul a sosit, omul n-a venit!”. Un om care prăşea prin apropiere şi-a lăsat sapa şi. A fugit spre iaz. Oamenii l-au oprit să se scalde, dar el i-a rugat să-1 lase să-şi bage picioarele în apă. Dar cum le-a băgat, „deodată a lăsat capul pe spate, şi a fost gata” (E. N.-Voronca, op. Cit., 884). E închipuita uneori şi într-o ipostază mai puţin agresivă, când umblă în nopţile cu lună pe uliţele satelor, până pe la miezul nopţii, neputând face nici un rău celor ce o întâlnesc, „Dacă insă cineva nu i-a da pace, unul ca acel ar fi sluţit” (idem, 285).

  ŞTIMA BANILOE: Este un duh al comorilor, e o fiinţă nevăzută care are în stăpânire comoara de bani sau de lucruri scumpe, îngropata sau întemniţata în pământ. Această stăpânire o are prin legământ de la cel ce a dat fiinţă comorii. Se mai numeşte şi Ştima, Şcima banilor, Duhul comorilor (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 17).

  După credinţele populare, Ştima banilor are mai multe feluri de înfăţişări. Ştima comorilor bune sau curate este un om sau o femeie cu îmbrăcăminte albă. Dacă e bărbat, are barbă albă; dacă e femeie, are cosiţe albe. Comorile blestemate („necurate”) le veghează Ştima, dotată cu capacitatea metamorfozelor. Ea poate să apară sub înfăţişarea de om, vulpe, lup, câine, mâţă, cocoş etc. (idem, 19), iar apucăturile ei nu se deosebesc de cele ale dracului, denumit în această funcţie Cel-de-pe-comoară.

  T

  TARTACOT: Numele unui pitic malefic din mitologia românească; variantă onomastică a lui Statu-Pal-bă-barbă-cot ce apare în unele basme populare (P. Ispirescu, D. Stănescu). Sub aspect lingvistic, pare a fi o formaţie de inspiraţie cărturărească, căci conţine în componenţa sa elementul Tartor <gr.