TATĂL: Simbolul arhetipal care, în interpretarea reprezentanţilor psihanalizei, devine sinonimul absolut al lui Animus sau Spiritus, cu toată pletora de conotaţii ambivalenţe, specifice unui model absolut, paradigmatic şi dominator. Tatăl este arhisimbolul (arhetipul) tuturor figurilor de autoritate: al zeului, regelui, profesorului, protectorului, şefului, patronului etC. În raport cu mama, de care se leagă afectivitatea, inconştientul, instinc-tualitatea etc, tatăl este factorul de conştiinţă, întruchipare a valorilor consfinţite de tradiţie, opuse înnoirilor şi transformărilor. P. Ricoeur (De Vinterpretation, Paris, 1966) vorbeşte despre potenţialitatea transcendentală pe care o posedă acest simbol al înţelepciunii, justiţiei şi ordinii. Influenţa sa se înrudeşte cucea atribuită divinităţilor supreme, strămoşilor mitici sau eroilor civij lizatori. Rolul său modelator asupra„ psihologiei copilului coincide cu tendinţa spre un ideal, dar această fixaţie e şi semnul unei îngrădiri, al unei stagnări şi inhibiţii sau al unei castraţii (in termenii psihanalizei). Raportarea fiului la tatăl său, admiraţia, amestecată cu ură şi gelozie, dau naştere, la ceea ce S. Freud numea „complexul lui Oedip„, iar pentru fată reprezintă capcana „complexului Electrei”.

  Cultura tradiţională românească acordă tatălui un loc important în familie, mai ales în calitatea lui de gospodar, gazdă, stăpân al casei; cu cinstirea lui încep colindele de Crăciun şi Anul Nou, în care el este reprezentat ca un adevărat „patriarh”, veghind bunul mers al gospodăriei şi al ordinii din jur: „Dar în poartă cine-mi sade/Sade bun jupan (cutare), /Şade-n poartă răzimat/Cu toiagu-i fericat, /Cată-n jos şi cată-n sus, /Cată-n asupra caselor…” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 47). Tradiţia regla, cu mare stricteţe, repartizarea rolurilor bărbaţilor şi femeilor, ale taţilor şi ale mamelor în viaţa gospodăriei. Această „diviziune” a muncii apare atât în treburile practice, cât şi în actele rituale. Se poate constata că bărbaţii nu erau implicaţi decât în anumite practici magice. Ele ţineau de previziunea timpului (Calendarul de ceapă il făcea, de regulă, bărbatul), de magia aratului şi semănatului (unde femeile erau excluse, limi-tându-se doar la plantele din grădină), de magia luptei împotriva calamităţilor cerului (v. Solomonarii) şi de magia naşterilor, când, în timpul durerii facerilor, aceştia implantau un topor în unghiul casei sau în pragul uşii, trăgând cu puşca deasupra casei (S. FI. Marian, Naş-terea, 31). Întrucât tatăl este întruchiparea simbolică a principiului masculin, în cadrul dualismului ce caracterizează modelul lumii în culturile arhaice şi tradiţionale, bazat pe opoziţia şi complementaritatea „masculin-feminin”, alături de arhaicele „Mume” au apărut şi dubletele lor masculine: Muma Soarelui l Tatăl Soarelui, Moaşa Eva/Moş Adam, Babele/Moşii, Muma Ploii I Tatăl Ploii, Muma Pădurii/Tatăl Pădurii etc. Dacă facem insă o comparaţie privind ponderea celor două principii, masculin (solar, ura-nian şi piric) şi cel feminin (lunar, htonian şi acvatic), constatăm preponderenţa principiului feminin sau ascendenţa sa asupra celui masculin în mitologia, demonologia şi magia românească (cf. I. Chelcea, Reflexe mitologice cu substrat social-preistoric în cultura populară românească, în „Revista de filosofie”, nr. 3, 1987. 292-296).

  TAURUL: Cuvântul taur conţine în semnificaţia sa potenţialităţile unui simbol polisemantic, asociat ideii de forţă în ipostazele ei ura-niene (tunetul, fulgerul, furtuna), terestre (fertilitatea şi fecunditatea) sau umane (puterea şi impetuozitatea, curajul în luptă şi forţa instinc-tualităţii). În vechile credinţe ale popoarelor lumii, el este un animal totemic, zeu sau daimon al fertilităţii, ca, mai târziu, să devină un animal emblematic cu largă răspândire în heraldica şi simbolistica universală. Cultul acestui bovideu (taurolatria) este atestat în vechiul Sumer, în India preariană, în Egiptul antic, în Creta minoică sau China împăraţilor miticI. În vechile religii, taurul este o incarnare a divinităţilor cerului. Zeul indian Siva era reprezentat sub înfăţişarea unui taur roşcat, care scotea din grajdurile nopţii cirezile de lumini (Jul. Lips, Obârşia lucrurilor, 160). La vechii iranieni, o mare răspândire a avut-o cultul zeului Mithra, personificare a soarelui invincibil (Sol. Invictus). În cinstea lui erau instituite taurobo-liile, sacrificiile rituale de tauri, în sângele cărora se scăldau cei ce voiau să se iniţieze în misterele acestui zeu. Nu mai puţin cunoscut în istoria culturii este celebrul bou (sau taur) Apis al egiptenilor, întruchipare zoomorfă a lui Osiris, străveche divinitate agrară.

  Ca personificare a forţelor manifeste ale naturii şi ipostază a zeului suprem, taurul devine, mai târziu, o emblemă a regalităţiI. În Sumer, insemnul caracteristic al regelui era o tiară cu coarne de taur. „Capul de bour” va deveni şi stema Moldovei, despre care Dosoftei, în Psaltirea în versuri, va spune, Capulu celu de bourii, fiară vestită/Semnează putiare ţării neclintită”.

  În folclorul românesc, atributele taurului simbolic au fost preluate de către mai multe specii de bovinE. În afară de bour, care în textele colindelor apare mai ales cu epitetul boul sur (V. Frăţilă, Elementele lexicale „întunecate”, 91) şi este un animal al vânătorii rituale şi iniţia-tice a candidatului la însurătoare, mai intervine şi zimbrul din cunoscuta legendă a întemeierii Moldovei. Dar, aşa cum arată Mihai Coman, funcţiile mitico-simbolice ale taurului, la noi, au fost preluate de către bou – animal înconjurat cu un nimb al sacralităţii în basmele, legendele, colindele şi credinţele populare. Ca daimon al fertilităţii, asociat tunetelor cerului, apare şi buhaiul (bâca) – masculul necastrat, figurat de un instrument ritual în alaiul Pluguşorului, cu ajutorul căruia se scoate un sunet asemănător mugetului taurului cosmic, vuietului furtunii şi ropotului ploilor repezi. Cultul taurului (taurolatria) a existat pe teritoriul Daciei în forme autohtone sau potenţate de influenţele unor popoare şi religii alogene (grecii din coloniile de pe litoralul Mării Negre care jertfeau tauri albi zeului Pontos, legiunile romane care au adus cu ele din Orient misterele lui Mithra în care tauroboliile – sacrificiile de tauri, se aflau în centrul ritului de iniţiere etc). „in Dacia pontică, dar şi în Dacia carpatică, taurul ţinea de un simbolism meteorologic, astral şi chtonic” (R. Vulcăneseu, MitoL. Română, 505).

  După dispariţia din pădurile noastre a bovideelor sălbatice (zimbrul, bourul), funcţiile mitice ale acestor animale au fost preluate de taurul domesticit care în textele folclorice apare în ipostaza boului năzdrăvan, a laurului (buhaiului), iar