în ritual sub forma măştii de taur, de unde şi denumirea unor colinde şi alaiuri din timpul sărbătorilor de iarnă: Turca (<tur, tu-ron) sau BuhaI. În colindele de fată sau de fecior s-a păstrat imaginea taurului cosmic purtând intre coarne „un leagăn de mătase”, în care sade o fată (zână) semnificând luna. „Vechimea acestui mitologem la români poate fi probată prin fapte de etnologie comparată. După cum arată Leo Frobenius, imaginea capului de taur cu o figură umană intre coarne (care a înlocuit figurile astrale) se întâlneşte în Egiptul antic, în măştile sudaneze, în arta din perioada Hallstat din ţările Cau-cazului, apoi în India şi până în Noua Guinee (Cultura Africii, 181). Avem în folclorul nostru şi mitolo-gemul taurului primordial, prin sacrificarea căruia se nasc lumile. Acest taur-intemeietor apare atât în legenda „descălecatului„ Moldovei, cât şi în colindele cu un conţinut marital, în care se vorbeşte despre vânătoare sau despre sacrificiul unui bour; din părţile corpului acestei jertfe, tinerii îşi clădesc „casa„ lor (M. Coman, op. Cit., 9). Cât priveşte forţa fecundantă a bo-videului mito-poetic, simbol al sexualităţii debordante, ea se reflectă şi în următoarea credinţă naivă, bazată pe magia contagiunii: „Fetele mari să nu calce în bron-căituri de taur, căci vor umbla flăcăii după ele ca o tăuroaie” (A. Go-rovei, Credinţi şi superstiţii, 230).

  Funcţiile apotropaice ale animalului se manifestă în folosirea unor boi sau tauri gemeni la tragerea brazdei în jurul satului pentru apărarea împotriva epidemiilor şi a duhurilor rele, în prezenţa căpăţâ-nilor şi coarnelor de bovine pe case sau în parii gardurilor. De o mare relevanţă pentru evidenţierea simbolismului taurului sunt şi ghici-torile româneşti, în care acesta este echivalentul tunetului („Zbiară taurul intre hotăra/Şi s-aude a noua ţară”), focului („Am un bou roşu; /Unde se culcă, /Iarbă nu mai creşte”) sau plugului (, E o fiară încornorată, /Gura ei e tot căscată, /Limba ei mereu tot râmă, /Tot răstoarnă şi dărâmă„). În calendarul poporului, taurului (boului) ii sunt consacrate mai multe sărbători pe an: Sf. Vlasie (11 februarie), 5'/. Gheorghe (23 aprilie), Lucinul (Sf. Luca, 18 octombrie), când se credea că boii „vorbesc„: „Cine doarme noaptea de Sf. Gheorghe, în ieslea boilor, ii aude vorbind” (A. Gorovei, op. Cit., 26). În Transilvania, cultul boului are forma unei datini, denumite Boul instru-ţat sau Boul împănat, care se desfăşoară pe la Sânziene sau Rusalii, impunând, împreună cu alte animale simbolice (calul), supremaţia principiului masculin.

  TEIUL: Acest arbore este o podoabă preferată a grădinilor publice, a ogrăzilor şi curţilor oamenilor, a străzilor şi uliţelor din satele şi oraşele Europei. Statura sa mândră, coroana bogată, frunzele mari şi late în formă de inimă, dar mai ales parfumul florilor sale, care înmiresmează aerul serilor de vară din ajunul solstiţiului, l-au făcut iubit şi venerat de toate popoarele din zona cu climă temperată. Pădurile şi plantaţiile de tei în floare atrag roiuri de albine harnice, care prepară din nectarul său dulce şi parfumat mierea curată ca razele soarelui, atât de mult apreciată pentru calităţile aromatice, gustative şi terapeutice. Din cele mai vechi timpuri, lemnul de tei a fost materialul preferat din care meşterii populari au confecţionat linguri, vase şi alte obiecte de uz casnic având şi funcţii ceremonial-cultice (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 404).

  Aureola poetică pe care o poartă teiul, de cele mai multe ori, este o continuare a unui vechi cult precreştin al arborilor sacrI. În regiunea Bosniei şi Herţegovinei, teiul este socotit un copac sfânt şi în vechime se considera un păcat de moarte dacă cineva se încumeta să-1 taie (Srpski mitoL. Recnik, 195). Sub anumiţi tei bătrâni şi singuratici se oficiau ceremonii şi culte păgâne, iar bolnavii veneau să stea zile în şir în preajma lor, sperând într-o tămăduire miraculoasă. Ucrainenii, polonezii şi cehii credeau că un căpăstru sau un frâu confecţionat din fibră de tei poate fi folosit pentru prinderea vampirilor, spiritelor apelor sau altor demoni malefici. La noi, se crede că solomonarii stăpânesc balaurii ploilor şi ai grindinei cu un „căpăstru din coajă de tei” (T. Gherman, Meteo-rologia, 147). James Frazer relatează că ceremişii, o populaţie finică din răsăritul Rusiei, il izgoneau pe Să-tan din locuinţele lor lovind pereţii cu o măciucă din lemn de tei (Creanga de aur, IV, 193). Credinţele despre puterile magice ale teiului sunt înregistrate şi în aria daco-romana. De ziua Sf. Gheorghe trebuie să se pună un fir de tei în coarnele vitelor şi la toate instrumentele de lucru „dacă vrei să nu-ţi ia vrăjitoarele sporul, ori la vaci laptele” („Iz-voraşul”, 1923, nr. 11-12, p. 12).

  În mitologia şi în simbolistica populară, în care pomii au semnificaţii masculine sau feminine, teiul, în opoziţie cu stejarul, este un arbore feminin şi matern. Acest lucru e atestat atât prin denumirile acestui copac în diferite limbi, care sunt de genul feminin (in latină ţi-lia, de unde provine şi cuvântul românesc; în slavă lipa, în germană '. Unde etc), cât şi prin rituri şi obiceiuri legate de acest copac. La vechii lituanieni, bărbaţii aduceau sacrificii stejarului, dedicat zeului cerului Perkunas, iar femeile – teiului, în mitologia greacă, cei doi soţi Filemon şi Baucis, care vor să rămână nedespărţiţi şi dincolo de moarte, sunt prefăcuţi de zei în doi arbori crescuţi împreună, femeia în tei, iar bărbatul în stejar. Creaţia eminesciana., care a aspirat marile simboluri arhetipale de obârşie populară, ne dezvăluie mai multe ipostaze mitico-poetice ale „teiului sfânt”. El este asociat principiului feminin, fiind întruchipare sau lăcaş al zânelor din basmele copilăriei: „Alături teiul vechi mi se deschis^. /Din el ieşi o tânără crăiasă, /Pluteau în lacrimi ochii-i plini de soare…” (M. Eminescu, Fiind băiet.). Altă dată, teiul este întruchiparea naturii-mamă, care îşi revarsă darurile asupra perechii de îndrăgostiţi: „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri, /Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rânduri” (Dorinţa). Dar ipostaza poetică cea mai cunoscută a teiului eminescian este cea a arborelui care veghează deasupra mormântului poetului, întruchipând viaţa în care orice sfârşit e un nou început: „Deasupra-mi teiul sfânt/Să-şi scuture creanga”.

  Apartenenţa teiului la categoria arborilor sacri şi ocrotitori e marcată de utilizările sale rituale,