de prezenţa sa în toate momentele vieţii omului şi în medicina populară: „Covăţica în care se scaldă copilul să fie de lemn de brad sau din tei. Dacă se scaldă în covată de arin, copilul va petrece tot timpul intre străini” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 62). Din coajă de tei se face şi brenta bănăţeană, leagănul-coş, în care mama îşi duce pruncul în timpul muncilor sau al deplasărilor. „Belirea” teiului avea cândva un caracter ritual şi se efectua în anumite zile ale anului, fie de Săngiorz, fie de Rusalii, iar coaja sa era folosită atât în gospodărie, cât şi într-o mulţime de practici magice: „făpturi, descântece şi fermecături” (S. Mangiuca, Colinda-riu 1883, aprilie şi iunie). În prima zi de Rusalii, denumită şi Duminica Teiului, ramurile înfrunzite de tei se puneau peste tot, ca şi cele de salcie, începând de la porţi până în interiorul casei şi al adăposturilor pentru animale. Ele se foloseau atât în practici magico-medicinale, cât şi pentru alungarea grindinei, arun-cându-le în foc sau în curte. Unii ameninţau cu ramurile de tei norii aducători de grindină (T. Pamfile, Sărbătorile de vară, 12-14; Vaier Sutură, Cultura spirituală, 262). Există în repertoriul de cântece româneşti motivul disputei dintre tei şi plop sau dintre tei şi braD. În unul din ele, bradul îşi revendică supremaţia (justificată, de altfel, ştiut fiind că este arborele totemic al românilor) spunând că el atât vara, cât şi iarna, rămâne verde şi că este prezent la toate marile ceremonii: de la naştere, nuntă până la moarte, în timp ee teiul: „De brumă mică/Toată frunza-i pică”. Teiul insă ii răspunde, cu îndreptăţita mândrie: „Că eu totdeauna/Am şi port în lume/Mai de cinste nume. /Pe mine, ca tine, /Scânduri nu mă face/Pe jos să mă calce, /Nici ajung vreodată/Şindrilă pe case, /Ci linguri şi vase: /Icoane mă face/De mă ipsoseşte/Şi mă zugrăveşte, /Şi pe mine scrie/Cu văpseli frumoase/”Isuse Hristoase„/La care se închina/No-roade şi gloate, /Neamurile toate” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 404). Însuşirile apotropaice ale teiului se manifestă şi în credinţa că Necuratul nu se ascunde sub tei; de aceea, el nu este lovit de fulgerele Sf. Iile (T. Pamfile, Văzduhul, 77), iar din lemnul lui se face toaca de la biserică, menită să izgonească în ajunul de Paşti toate duhurile rele.

  Ca arbore consacrat, el e prezent în riturile întemeierii localităţilor, de unde abundenţa toponimelor cu rădăcina tei (Teiuş, Teiş, Teişani, Teiu etc.) sau cu numele său slav lipa (Lipova, Lipniţa, Lipovăţ, Lipcani etc). Se consideră, uneori, că este arborele „sfânt” al etniei ruşi-lor-lipoveni din România, care au. Emigrat din Rusia secolului XVII-XVIII de prigoana autorităţilor ţariste şi bisericeşti, găsin-du-şi adăpost pe lângă păduri şi dumbrăvi de tei din Dobrogea sau Bucovina (Mhail Marinescu, Cântecul rusesc lipovenesc, I, 36-38). Urmele sacralităţii teiului, care a fost cândva şi un adevărat altar de închinare, e reflectat şi în următoarea credinţă populară: „in dimineaţa Sfintelor Paşti, dacă se vor duce, până la răsărit de soare, doi fraţi mai jos de 15 ani, la un tei şi se vor dezbrăca de toate hainele* şi aşa dezbrăcaţi vor beli fiecare cu dinţii, de trei ori, coajă de tei, coaja aceea e bună de orice leac; ba cu ea. Se poate scăpa chiar de cătănie, dar numai atunci e cu leac dacă cei cart se duc nu vor vorbi laolaltă şi nu se vor uita îndărăt, nici când se întorc spre casă” (A. Gorovei, op. Cit.,. 230).

  TOACA: Piesă rituală reprezentând o placă de lemn sau metal iu care se bate ritmic cu unul sau două ciocănele, pentru a se anunţa începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la bisericile şi mănăstirile româneşti. Insă obiceiul de a toca (a bate toaca) este probabil precreştin şi a fost incorporat ceremonialului creştin-ortodox în exclusivitate, fiind complet necunoscut la catolicI. În limbile vest-europene nici nu există termeni care să desemneze acest instrument (A. Oiştearm. Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura românească, 84). La jumătatea secolului al XVII-lea arhiepiscopul catolic Marcus Bandinus, trimisul papal în Ţările Române, în însemnările călătoriei sale era contrariat de această „deprindere pe care o au românii precum şi cei mar mulţi dintre greci”. Într-adevăr, sfera folosirii ei e limitată la ortodoxismul balcanic; ea lipseşte, de pildă, la slavii din est. Istoricii bisericii creştine consideră că funcţia şi simbolismul ei sunt aceleaşi ca şi la clopote, „adică înseamnă vocea lui Dumnezeu şi a slujitorilor lui, care cheamă pe credincioşi la rugăciune. A fost în uz în timpul goanelor şi până la născorirea clopotelor”. (V. Aga, Simbolica biblică, 58). Un rol deosebit il are toaca la bisericile noastre în timpul sărbătorii din Joia Mare până în dimineaţa învierii,.

  Când nu sună clopotele. Rostul ei insă rămâne, în fond, acelaşi ca şi în utilizările sale ancestrale: este mijlocul de a alunga şi a răpune duhurile rele. Făcută, de obicei, din-tr-un lemn sacru (tei sau fag), prin sunete ritmice imită tunetul şi este legată atât de cultul zeilor dendro-morfi, cât şi de al celor uranieni. De aceea, utilizările ei sunt asociate riturilor magice de provocare a ploii pe timp de secetă prelungită: „Se -bagă toaca de la biserică în fântână, unde se ţine 40 de zile. Se face noaptea pe ascuns de către un bătrân” sau: „Pe secetă mare, primăvara sau vara, se fură toaca de la biserică sau o icoană şi se dă pe apă, ca să ploaie” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 255). Are şi un rol „purificator” al spaţiului şi al timpuluI. În credinţele românilor, există un timp al zilei, când se spune că „îngerul toacă-n cer” marcând sfârşitul nopţii şi al stăpânirii duhurilor rele şi începutul timpului „pur”, când toate vrăjile şi nălucirile se destramă. „Cocoşul cântă întotdeauna la acelaşi timp, numai pentru că numai el aude toaca în cer” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 67).

  TOAMNA: Anotimp al declinului vieţii, asociat apusului, tărâmul spre care se îndreaptă soarele obosit în „urma cursei sale diurne. Este şi anotimpul culesului roadelor, al viilor şi al fermentaţiei strugurilor; de aceea, toamna era dedicată la vechii greci lui DionysoS.