În iconografia calendaristică e reprezentată printr-un iepure, prin ramuri de viţă de vie, prin cornul abundenţei, printr-un bărbat la vârsta maturităţii depline purtând în mână un coş cu struguri şi fructe. Ca şi celelalte anotimpuri, e pusă în raport cu vârsta oamenilor, în Metamorfozele sale, Ovidiu ii atribuie lui Pitagora următoarele cuvinte: „Ce, nu vedeţi că anul se scurge în patru anotimpuri, care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte […]. După primăvară anul ajunge vara mai robust şi e ca un tânăr puternic […]. Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu intre tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarnă, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut…„ (Metamorfoze, 413). Melancolia toamnei şi muzicalitatea ei tristă încep să fie descoperite de romantici: „Doar toamna glas să-i dea frunzişului veşted„ (M. Emines-cu) şi continuate apoi de simbolişti. Toamna e anotimpul ultimelor bucurii, dar şi al presimţirii morţii la T. Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, /Sufletului nostru bucuros de moarte„ (Toamna). Mitul toamnei, ca sfârşit al erotismului slobod din vară-primăvară şi ca început al vieţii familiale (toamna e sezonul nunţilor!), în poezia populară românească este întruchipat poetic în legenda Brumărelului. După credinţele românilor, toamna „pământul se închide„, după ce păsările călătoare părăsesc cuiburile lor şi pleacă în ţările calde, iar toate „ga-dinile” (şerpii, şopârlele, viermii şi gujuliile) se ascund în adâncurile sale. Această trecere de la anotimpul verii spre toamnă e marcată de câteva sărbători din calendarul poporului: Schimbarea la faţă (6 august), Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta-Maria Mare (15 august), Simion Stâlpnicul (1 septembrie), Sântă-Maria Mică (8 septembrie), Ziua Crucii (14 septembrie) şi Sâme-dru (26 octombrie). La toate aceste sărbători predomină riturile dedicate cultului morţilor (Moşii de toamnă) şi practicile magice de previziune a vremii din timpul iernii.

  TOPORUL: în dubla sa calitate de armă străveche de luptă şi de instrument pentru tăiat şi despicat, toporul este simbolul distrugerii, al separării, văzute insă drept preambul al unei noi întemeieri şi ordini. Este atribut al zeilor fulgerului şi o emblemă regală la multe popoare vechi din Asia, Europa şi America. Topoarelor vechi de piatră, descoperite în pământ, până aproape de zilele noastre, oamenii satelor le atribuiau o origine uraniană („pietrele fulgerului”) şi însuşiri fecundatoare. Sătenii folosesc topoarele de metal (fapt consemnat şi în „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă) pentru alungarea fulgerului sau a furtunii. Toporul este un obiect apo-tropaic şi de stimulare magică în riturile de primenire a anului. Prin satele din Bucovina, spre Anul Nou, spre Crăciun şi Paşti, gospodarii când se pun la masă, pun picioarele pe topor ca să fie sănătoşi, tari peste an (E. N.-Voronca, Datinile, 575). Un simbolism aparte i se atribuie securii bipene (labris), existentă incă de pe vremea civilizaţiei minoice; cele două tăişuri simbolizau complementaritatea unor principii opuse: masculin şi feminin, cer şi pământ, viaţă şi moarte (M. Eliade, Histoire, I, 148).

  Ca orice instrument de tăiat, toporul este asimilat unui principiu masculin, falie şi fecundant, de unde prezenţa sa în riturile de nuntă şi în cele ale fertilităţii solului. Puterea de penetraţie şi de despărţire a toporului, capacitatea de a scoate scântei în impactul cu roca dură au fost asociate penetraţiei spirituale, deschiderii centrului, iluminării şi iniţierii. In această calitate, el face parte din inventarul simbolurilor masonice. Securea călăului este un instrument al pedepsei, al morţii violente ce intervine ca un act justiţiar divin sau al abuzului şi al crimei celei mai odioase şi respingătoare, chiar şi atunci când ea pare celui ce o săvârşeşte ca un act aparent justiţiar, aşa cum se întâmpla cu Rodion Raskolnicov din romanul lui Dosto-ievski „Crimă şi pedeapsă”. În literatura noastră, M. Sadoveanu reconstituie în „Baltagul”, în chip artistic, o parte a simbolismului ancestral specific toporului în civilizaţia tradiţională românească. Ambivalenţa acestui instrument şi armă, totodată, se manifestă în faptul că toporul e înconjurat cu o anumită să-cralitate, iar folosirea lui e legată de respectarea unor reguli cutumiare; „Toporul, secera etc. Nu se lasă cu vârful în sus, că plânge Maica Domnului”, iar „Coada de topor nu se pune pe foc, că-i rău de tăieturi'4 (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 231). Trebuie evitat să fie călcat cu piciorul; dacă acest lucru il face o femeie însărcinată, „va naşte copilul cu nişte semne pe piept, ca crestăturile de topor” (idem).

  Toporul este unul din cele mai eficiente mijloace apotropaice împotriva duhurilor rele, a bolilor şi calamităţilor meteorologice. Când plouă tare, tună şi fulgeră, e bine să se înfigă un topor în pragul caseI. În textele unor descântece, boala sau spiritul rău se ameninţă cu toporul. De pildă, de Muma-Pădurii se descântă cu toporul, mătura şi cu focul; când descântătoarea rosteşte cuvintele „cu toporul te-oiu tăia”, ciocane cu el în stâlpul uşii, în dreapta şi în stânga (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 230). Prezenţa toporului sub aşternutul femeii care naşte sau implantarea a două topoare cruciş în grinda sau stâlpul casei uşurează durerile facerii şi-1 apără pe făt de duhurile rele (A. Gorovei, op. Cit., 159; S. FI. Marian, Naşterea, 31).

  TREI: Numărul trei, ca structură unificatoare, dinamică şi productivă, întruchipat în triada simbolică, traversează întreaga lume a imaginarului, se regăseşte la toate nivelurile existenţei (fizic, psihic, macrocosmic şi microcosmic). Peste tot el exprimă o ordine perfectă, o totalitate organizată şi ierarhizată în vederea creaţiei. Este semnul principiului masculin (yang), dinamic şi fecundator, al cerului în opoziţie cu pământul, al totalităţii cosmice (lumea de jos-pă-mântul-cerul) şi al persoanei (incon-ştientul-conştientul-supraeonştientul). J. Przyluski şi G. Dumezil au arătat că structurile sociale indoeuropene au avut la bază un principiu triadic (clasa preoţilor, clasa luptătorilor şi clasa producătorilor), reflectat şi în modul de organizare a panteonului lor, în miturile etnogenezei unor popoare sau în legendele întemeierii unor ţărI. În filosofia şi mitologia hindusă, acţionează principiul Tri-murti – triada divină supremă şi cele trei funcţii principale sau ipostaze ale fiecărui zeu în parte: Brahma – creatorul, Vişnu – păstrătorul, Siva – distrugătorul; sau Agni-Indra-Surya. La rândul său, Agni are trei ipostaze: