– Nu ar trebui să fie o aventură. Sunt gata să mă aşez cu cineva atât de important pentru mine, aşa cum eşti tu.

– Oh, Madona, eşti aşa de dulce! oftă ea. Nu, Edeard. Nu pot concura împotriva idealului Salrana. Eşti mai aproape de ea decât ştii tu sau decât ai admite. Cum ai putea să nu fii după tot ce aveţi voi doi în comun? Nu sunt geloasă, ei bine, nu chiar. Dar ea întotdeauna va fi acolo între noi, până când ai să-ţi limpezeşti sentimentele.

– E doar un copil din acelaşi sat, asta-i tot.

– Arată-mi deschis sentimentele tale, arată-mi mintea liberă şi spune-mi că nu o vrei în pat, că nu vrei să ştii cum e să simţi trupul ei lângă al tău.

– Eu… Nu, asta este o prostie. Tu mă acuzi de… Nu ştiu, că am vise. Lumea asta este plină de oportunităţi. Pe unele le prindem, pe altele le lăsăm să treacă. Nu mie mi-e frică de ceea ce ar putea fi. Tu trebuie să-ţi examinezi sentimentele.

Stăteau la distanţă acum, fără să ridice vocile, dar fermi.

– Îmi cunosc sentimentele, spuse ea. Şi vreau ca ale tale să se potrivească exact cu ale mele. Asta înseamnă că pot să aştept. Meriţi să fii aşteptat, Edeard, oricât de mult este nevoie. Atât de mult însemni pentru mine.

– Ei bine, ăsta trebuie să fie cel mai nebunesc mod de a o arăta. Cel mai nebunesc de-a dreptul, spuse el, încercând să nu lase durerea să-i afecteze vocea.

– Mintea i se întări pentru a nu lăsa să scape nicio emoţie, lucru dificil, având în vedere tumultul pe care i-l declanşase ea.

– Spune-i, zise Kanseen simplu. Întinse mâna să-i mângâie obrazul, dar el păşi înapoi. Fii sincer cu tine însuţi, Edeard. Aşa te vreau.

– Noapte bună! spuse el ţeapăn.

Kanseen dădu din cap, apoi se întoarse. Edeard era sigur că văzuse o lacrimă pe obrazul ei.

Dar nu încercă să folosească televederea pentru a verifica. Intră în apartamentul lui şi se aruncă pe patul înalt. În mintea lui, furia se lupta cu frustrarea. Şi le imagină pe Salrana şi pe Kanseen luptându-se, o imagine care prinse rapid viaţă dincolo de controlul său. Lovi cu pumnul în pernă. Se răsuci de pe o parte pe alta. Îşi trimise televederea valvârtej prin tot oraşul, observând vasta aglomerare de minţi care se luptau cu propriii demoni. Îi făcea bine să vadă că nu e singurul care suferă.

Îi luă mult timp până să adoarmă.

– Se zvoneşte că Pythia îşi foloseşte capacitatea de mascare pentru a-şi modifica trăsăturile. La urma urmei, are peste o sută cincizeci de ani, ar putea concura cu doamna Florell în categoria hoaştelor ofilite. Trebuie să fie ceva necurat la mijloc dacă arată aşa cum arată.

Boyd accentuă ultima frază, dând din cap cu aer de cunoscător.

– Se poate face aşa ceva? întrebă Edeard neîncrezător.

– Nu ştiu. Boyd îşi coborî vocea. Se spune că Marii Maeştri se pot ascunde complet vederii. Dar n-am văzut asta cu ochii mei.

Edeard era pe punctul de a-i semnala un uşor defect de logică în această recunoaştere, dar se opri.

– Corect.

Patrulau în Jeavons. Mergeau pe lângă Canalul Frăţiei, care delimita latura de sud a cartierului. Dincolo de apă era Tycho, nu tocmai un cartier, ci o fâşie largă de luncă între canal şi peretele de cristal. Grajduri scunde din lemn folosite de poliţie se înşirau pe iarbă, singurele clădiri permise pe terenul comun. Îi putea vedea pe rândaşi alergând caii şi ge-caii de-a lungul pistei de nisip, exerciţiile de dimineaţă pe care ei şi predecesorii lor le făceau de secole. Câţiva cai erau însoţiţi şi de ge-lupi care alergau alături de ei.

Erau în a şasea patrulare de la absolvire. Şase zile în care el şi Kanseen abia schimbaseră un cuvânt. Se purtau civilizat, dar asta era tot. El nu voia asta, voia ca ei doi să revină măcar la ce fusese înainte de seara care încurcase totul. Cum ar fi putut ajunge din nou la vechea lor asociere confortabilă habar n-avea. O problemă în legătură cu care în mod sigur nu se va consulta cu ceilalţi. Avea impresia că aceştia deja ghiciseră că se întâmplase ceva. După cum îi cunoştea, înflorise deja speculaţia.

Dintr-un motiv sau altul, se abţinuse, de asemenea, să-i spună ceva Salranei. Cu părere de rău, trebuia să recunoască faptul că aici Kanseen marcase un punct. Chiar va trebui să se confrunte cu toată problema asta cu „prietenii devin iubiţi“ care fierbea între el şi Salrana. Nu era corect faţă de ea. Creştea, transformându-se într-o adolescentă frumoasă, mult mai vivace decât oricare dintre fetele pe care le întâlnise în oraş. Tot ce trebuia să facă era să treacă peste ideea de protector. Şi asta era o prostie. Era destul de mare să aibă grijă de ea însăşi şi să-şi facă propriile alegeri. Singura persoană care îl numise tutorele ei era el însuşi. Ceva ce făcuse din obligaţie şi din prietenie. Să se poarte diferit, mai ales acum, însemna să profite de avantajul situaţiei.

Uneori, trebuie să faci ceea ce e greşit ca să faci ce e bine.

Şi fizic ştia că ar fi fantastici împreună.

Corpul acela şi picioarele acelea… Una peste alta, prea mult timp petrecut în ultima vreme gândindu-se cum s-ar simţi cu picioarele ei înfăşurate în jurul lui, muşchii lungi atletici, flexându-se fără oprire. S-ar termina cu ei amândoi ţipând de plăcere. Nici nu ne-am da jos din pat în primul an.

Apoi, după aceea, după pasiune, tot s-ar bucura în continuare unul de compania celuilalt. Salrana era singura persoană căreia îi putuse vreodată vorbi cu adevărat. Se înţelegeau unul pe altul. Doi copii simpli, de la ţară, împotriva oraşului.