– Mai sunt doi cu el, le zise Edeard. Şi este nervos din cauza ge-vulturului. Deci nu se află aici pentru ceva legitim. Haideţi să ne despărţim şi să-i înconjurăm. Păstraţi o stradă între voi şi ei tot timpul. Îi voi urmări cu televederea, nu vreau să risc să vadă ge-vulturul din nou, ca să-i sperie.

– Toţi îşi zâmbeau, nervoşi şi emoţionaţi.

– Haideţi! strigă Macsen.

După cinci minute de alergare susţinută, Edeard şi-ar fi dorit să acorde mai multă atenţie păstrării condiţiei fizice. Ca şi înainte, cetăţenii Makkathranului erau reticenţi în a face loc oricui se grăbea, cu atât mai puţin unui tânăr poliţist roşu la faţă, transpirat şi gâfâind. El îi evita şi se strecura, şi se rotea de-a lungul străzilor şi pe alei, ignorându-i pe cei care protestau şi încruntându-se la cei care ameninţau cu glas tare că-l vor reclama. Uniforma făcea lucrurile şi mai rele cu ţesătura ei fierbinte, grea, care îi limita mişcările.

În cele din urmă, ajunse pe poziţie pe o stradă la vest de cei trei. Televederea îi arăta că şi colegii de echipă îşi ocupau poziţiile în jur.

– I-am ajuns, anunţă Dinlay prin televorbire în timp ce încetinea şi începea să meargă la pas.

– Şi eu, raportă Boyd.

– Ce crezi că au venit să fure? întrebă Macsen.

– Ceva suficient de mic pentru a putea fi transportat cu uşurinţă şi suficient de valoros pentru a merita riscul, răspunse Dinlay.

– Încă unul care a acordat atenţie prelegerilor. Dar, din păcate, asta acoperă aproximativ nouăzeci la sută din magazinele de pe-aici.

– Ar putea fi ceva dintr-unul dintre depozite, sugeră Boyd.

– Sau dintr-o casă, adăugă Kanseen.

– Hai să-i supraveghem doar, le spuse Edeard. Când o să intre într-o clădire, ne apropiem. Amintiţi-vă să vă aşteptaţi ca infracţiunea să fie comisă înainte de a-i aresta.

– Hei, nu m-am gândit niciodată la asta, spuse Macsen.

Edeard îşi lăsă televederea să măture prin clădirile din jurul celor trei, încercând să ghicească ce ar putea să-i intereseze. Sarcină fără speranţă.

Suspecţii ieşiră din strada Sonral, luând-o pe o alee atât de îngustă, încât abia încăpea o singură persoană. Edeard ezită, se îndreptau spre strada lui, dar era o fundătură, blocată de zidul unei case înalte de şase metri. Tatonă cu televederea în jur şi descoperi o serie de depozite subterane sub unul dintre magazinele de bijuterii de pe strada Sonral. Un pasaj ducea până la o uşă metalică groasă de pe alee.

– Cel puţin sunt consecvenţi, remarcă el. E un atelier de bijuterii deasupra.

– Deasupra a ce? întrebă Boyd.

– E un fel de pasaj care duce la alee, îi spuse Kanseen. Duce undeva în jos. Edeard, chiar poţi să simţi ce e acolo?

– Un pic, recunoscu reticent. Doar un fel de cameră deschisă. Cred. Pentru o clipă îşi dori ca şi ceilalţi să fi avut aptitudinile lui – viaţa ar fi fost mult mai uşoară.

– Acum ce facem? întrebă Macsen. Nu putem alerga după ei, nu pe alee.

– Aşteptaţi la capăt, spuse Dinlay. Cu greu ar putea scăpa.

– Televederea lui Edeard îi arăta o întreagă reţea de culoare care se intersectau şi camere care se înşirau sub magazine. Toate culoarele aveau uşile blocate, dar odată hoţii intraţi acolo, exista o şansă ca aceştia să-i poată evita echipa în micul labirint subteran.

– Voi mergeţi în strada Sonral, ordonă el. Mă duc în spate să văd dacă pot găsi o altă cale de intrare.

– Doar nu te duci singur acolo? întrebă Kanseen. Edeard, ei sunt trei şi ştim că au cuţite.

– Mă duc doar să mă asigur că nu au o altă cale de scăpare, asta-i tot. Haideţi, daţi-i drumul.

Era oarecum conştient de colegii săi care se grăbeau spre strada largă de dincolo de alee. Unul dintre hoţi se aplecase lângă uşa mică, umblând la prima dintre cele cinci încuietori. Din ceea ce putea simţi de la încuietorile acelea, Edeard ştia că nu ar dori să încerce să le deschidă. Se concentră puternic, împingând televederea prin ţesătura oraşului pentru a cartografia labirintul îngropat de camere şi culoare. Într-adevăr, existau doar trei ieşiri în plus faţă de cea prin care cei trei încercau acum să pătrundă.

Sub nivelul acela totuşi Edeard simţea păienjenişul de fisuri care ţeseau structurile oraşului. Câteva îşi răsuceau drumul până dincolo de depozite, ramificându-se în crăpăturile mici care dantelau pereţii clădirilor de mai sus. Le urmări înapoi şi găsi un traseu complicat care conducea la strada unde se afla el. Îşi extinse a treia mână, tatonând materialul peretelui din spatele unei firide ce se îngusta între două magazine. Nimic, era la fel de solid ca granitul.

Te rog, şopti cu televorbirea în mintea adormită a oraşului. Lasă-mă să intru.

Ceva intangibil se agită sub el. Un stol de ruupescăruşi îşi luă zborul de pe acoperişurile de deasupra.

Aici. Presă cu mintea în partea din spate a firidei. Ceva se împinse înapoi. Forme pline de culoare se ridicau în gândurile lui, rotindu-se mult mai rapid decât păsările din aer. În starea aceea de ameţeală, le asemui cu numere şi simboluri matematice, dar mult mai mari şi mai complexe decât oricare aritmetică învăţată vreodată de la Akeem. Cu ecuaţiile acestea universul ar fi putut fi, cu siguranţă, explicat. Dansau ca nişte spiriduşi, rearanjându-se într-o nouă ordine înainte de a mai face o piruetă. Uimit, Edeard se strădui să rămână în picioare, deşi îi tremurau uşor. Inima îi bătea mult mai tare decât înainte când alerga pe străzi. Simţi că structura peretelui se schimbă. Când privi în faţă, acesta arăta exact la fel ca înainte, o suprafaţă purpuriu-închis cu pete cenuşii ce se întindeau până la punctul în care acoperişurile curbate intersectau cele trei etaje de deasupra lui. Dar cedă când îl