Erau oameni în jurul lui, plimbându-se pe stradă. Edeard aşteptă până prinse un moment relativ liber şi intră în mica firidă. Nimeni nu putea să-l vadă acum. Atinse cu mâna peretele din spate, iar aceasta alunecă prin el. Pielea îl furnica în jurul degetelor, de parcă le-ar fi cufundat într-un nisip fin. Intră în perete. Creierul lui interpretă senzaţia ca pe un val de apă uscată care-l spăla de sus până jos. Şi se trezi înăuntru. Deschise ochii într-un întuneric complet. Televederea tatonă în jur şi-i arătă că era suspendat într-un tub vertical. Chiar şi aşa fără o imagine vizuală reală, Edeard privi instinctiv în jos. Televederea îi confirmă că picioarele nu i se sprijineau pe nimic.

– Oh, Madona!

Începu să coboare. Era ca şi cum o foarte puternică mână a treia îl cobora uşor spre fundul fisurii care şerpuia orizontal sub clădiri. Cu toate acestea, era convins că nu era un suport telekinetic. Nu mai simţise nimic de genul ăsta. Un alt fel de forţă îl manipula acum. În mod ciudat, stomacul îi dădea senzaţia că se prăbuşeşte rapid, chiar dacă, de fapt, se mişca relativ lent.

Picioarele îi atinseră solul. Asta se întâmplă când forţa care-l susţinuse se retrase, lăsându-l liber să cadă într-o poziţie ghemuită. Atinse peretele fisurii şi simţi că este acoperit cu un strat subţire de apă. Un pârâu i se scurgea peste vârfurile cizmelor – îl putea auzi cum susură încet.

– E un canal de scurgere, spuse el cu voce tare, uimit că ceva atât de fantastic putea exista doar pentru a servi unui scop atât de banal.

În ciuda televederii perfect clare, pipăi cu mâinile în jur. Fisura de evacuare era prea mică pentru a putea mearge în poziţie verticală. Zidurile laterale aveau între ele aproximativ un metru şi jumătate distanţă. Luă o gură de aer, nu prea încântat de sentimentul neplăcut de claustrofobie din spatele capului, şi începu să se deplaseze înainte, aplecat.

Hoţii trecuseră prin uşa blocată din partea de sus a culoarului. O ispravă impresionantă într-un răstimp atât de scurt. Doi dintre ei coborau scara curbată ce ducea către uşa care bloca partea de jos, în timp ce al treilea stătea de pază afară. Edeard se mişcă mai repede, navigând de-a lungul mai multor bifurcaţii ale fisurii de scurgere. Îi observă pe hoţi manipulând încuietorile de pe a doua uşă şi trecând de ea. Apoi ajunse direct sub depozitul pe care îl jefuiau. Imaginea era distinctă, suporturile de lemn erau aşezate paralel. Cutii mici îngrămădite pe rafturi. O cutie mare de fier într-un colţ, cu o încuietoare foarte complicată. O ignoră pe aceea.

Edeard privi în sus în timp ce televederea pătrundea prin substanţa oraşului de deasupra, o masă de material solid ca o rocă de cinci metri grosime. Se concentră. Închise ochii – stupid, dar, ei bine… Se concentră din nou. Ecuaţiile se ridicară din nou de nicăieri, făcând piruete lejere în jurul gândurilor lui. Începu să se ridice, alunecând prin substanţa cândva solidă precum o bucată de plută, săltându-se la suprafaţa mării. Stomacul îi era şi acum atât de convins că se prăbuşeşte, încât îi provocă un val de greaţă. Ajunsese aproape de podea, când îşi dădu seama că hoţii l-ar simţi în secunda în care ar atinge-o. Îşi aruncă repede în jur scutul de camuflaj. Apăru după aceea în depozitul în care strălucea o lumină slabă portocalie. Podeaua se solidifică sub cizmele lui.

– Ce-a fost asta? întrebă o voce.

Edeard stătea în spatele raftului din capătul depozitului, departe de raza vederii lor. Îşi ţinu răsuflarea.

– Nimic. Încetează dracului cu panica, bine? Există doar două uşi, iar cealaltă este blocată. Acum ajută-mă să găsesc rahatul pentru care am venit, înainte să ne simtă cineva pe-aici.

Edeard ocoli încet capătul raftului. Îi putea vedea pe amândoi cum se deplasau de-a lungul unui raft, luând cutii de pe poliţe şi deschizându-le cu un fel de instrument. O scurtă privire în interior, iar cutia era aruncată deoparte. Cele mai multe dintre ele păreau să conţină nişte sticle mici. Zeci de sticluţe zăngăneau, rostogolindu-se pe podea.

– Am găsit, anunţă cel în jacheta cu glugă. Forţă încuietoarea şi deschise o cutie plină de pachete mici. Desfăcu unul dezvăluind o bobină de fir metalic.

Din cauza luminii portocalii slabe din depozit, Edeard nu era sigur, dar putea fi aur.

– Verific eu restul, spuse celălalt.

Cel cu gluga începu să-şi umple buzunarul interior cu pachete. Edeard îşi înlătură camuflajul.

– Ce dracu’… Cei doi hoţi se întoarseră spre el, să-l înfrunte.

– Bună, din nou! spuse Edeard. Mă ţineţi minte?

– Edeard! Televorbirea plină de panică a lui Kanseen îi răsuna în craniu. Dulce Madona, unde ai fost? Ne-a cuprins disperarea. Cum ai ajuns acolo?

– E rahatul ăla mic din piaţă, scuipă hoţul în jacheta cu glugă. La naiba, am ştiut eu că ge-vulturul pândea.

Îşi duse mâna în interiorul hainei şi scoase o lamă lungă. În acelaşi timp, încerca să-şi împingă a treia mână în pieptul lui Edeard, să-i stoarcă inima.

Edeard râse şi îi devie atacul. Apoi propria mână a treia se întinse şi zdrobi lama din mâna hoţului. Metalul se plie, apoi se transformă într-un piron subţire îndoit. Edeard îl răsuci în formă de U.

– Eşti arestat pentru furt şi tentativă de atac asupra unui poliţist!

– La dracu’! strigă celălalt, şi o luă la fugă spre uşă.

– Unul iese afară, le spuse Edeard colegilor de echipă prin televorbire.

– Eşti bine? întrebă Dinlay.

– Mai bine ca niciodată. Nu-şi luase ochii de pe hoţul cu glugă. Omul se uita la cuţitul deformat cu un rânjet admirativ.

– Tip dur, nu-i aşa? Eşti şi destul de deştept? E destul metal preţios aici pentru a face pe toată lumea fericită.

– Vrei să adaug la acuzaţii şi tentativa de mituire?