Câmpul de forță integral al Paulei era activat atunci când ușile s-au deschis. Rămase perfect nemișcată, scanând de jur împrejur cu funcțiile de câmp biononice. Aerul de aici era încărcat. Sistemele de susținere a vieții se defectaseră în urmă cu șapte sute de ani și nu mai fuseseră reparate. Nu era nevoie pentru că doar boții mai circulau prin compartimentul vechi. Două panouri luminoase din cele treizeci s-au aprins pe tavan. Era ca și cum peticele de podea iluminate erau suspendate în spațiul adânc.

Funcția de scanare de câmp a Paulei nu putea detecta nicio dovadă că mediul fusese deranjat de vreun om timp de secole, dar șansa să obțină dovezi prin scanare era, în cel mai bun caz, una îndepărtată. Opt boți-senzor s-au împrăștiat de la căruciorul-sanie – globuri mici, ce străluceau cu o lumină violetă slabă în timp ce pluteau înainte prin aer, degajând fire diafane și lungi, țesute cu lanțuri moleculare sensibile. Firele pluteau unduindu-se ca părul în apă, sondând aerul.

U-amprenta ei se inseră în rețeaua veche a camerei și începu să interogheze rutinele de management. Chiar și cu componentele antiavarie rezistente în timp și cu multiplele sisteme de rezervă, puține lucruri mai funcționau. Doar atâtea cât să fie suficiente pentru a-i menține viabilitatea. La rata actuală de declin chiar că se vor pierde în cel mult o sută de ani, iar Marina va avea de luat o decizie.

Un lot de mici dispozitive medico-legale au țâșnit din căruciorul-sanie. S-au răspândit prin întuneric ca niște molii cibernetice, oprindu-se pe secțiunile fizice ale rețelei desemnate de u-amprenta Paulei. Au extrudat apoi filamente de molecule active care s-au strecurat prin carcasa fragilă, contopindu-se cu componentele inerte de mai jos, și au început o analiză foarte detaliată.

Baza de date a rețelei i-a indicat Paulei locația depozitului securizat pe care venise, de fapt, să-l investigheze. În urmă cu o mie două sute de ani, Pisica își asudase sesiunile de formare sub soarele fierbinte al acestui deșert înainte de a fi trimisă pe Elan. Ca toată lumea, înainte de a pleca, își descărcase amintirile, în eventualitatea că nu s-ar mai fi întors.

Paula merse prin întuneric, simțind cum agitația îi stârnește inima. Compartimentul era plin cu rânduri și rânduri de rafturi sigilate, conținând treizeci de mii de mici cutii blindate. S-a oprit în fața celei care conținea celula de memorie a Pisicii. Două dispozitive medico-legale s-au atașat pe ea. Tentaculele lor fine au examinat ușa de douăzeci de centimetri și încuietoarea acesteia. Filamentele s-au retras, iar micile dispozitive au alunecat înapoi în aer, planând alături de Paula.

– Deschide-o, i-a spus u-amprentei.

A durat atât de mult încât nu era sigură dacă mecanismul mai funcționa – de fapt, era destul de impresionată de faptul că rețeaua era conectată încă la majoritatea depozitelor. În cele din urmă, caseta bâzâi ca și cum avea o viespe captivă în interior, apoi ușa mică s-a deschis, lăsând să iasă o lumină rozalie. Celula de memorie era așezată pe un piedestal de cristal – un ovoid elegant gri, de trei centimetri lungime.

Paula trimise unul din micile dispozitive medico-legale înăuntru. Acesta se așeză pe marginea casetei și își extinse tentaculele în jurul celulei de memorie. Apoi firele fragile s-au infiltrat în carcasă pentru a sonda rețeaua de cristal de dedesubt. Pentru ceva atât de vechi, celula de memorie rezistase surprinzător de bine. Compania care o fabricase în urmă cu o mie două sute de ani își putea justifica în sfârșit laudele publicitare cu privire la eterna supraviețuire, gândi Paula când u-amprenta îi afișă rezultatele în exovedere.

Datele criptate cu privire la ADN i-au confirmat că amintirile cuprinse în celula de memorie îi aparțineau lui Catherine „Pisica“ Stewart, repartizată în echipa ERT03. Paula așteptă douăzeci de minute, timp în care boții ei medico-legali finalizau analiza seifului, după care apelă ANA:Guvernarea.

– Am avut dreptate, a spus ea. Cineva a făcut o copie.

– Oh, Doamne, a răspuns ANA:Guvernarea.

– Exact. Au fost foarte buni. Nu există aproape nicio urmă. A trebuit să analizez componentele moarte ale rețelei pentru a găsi indicii. Acum o sută de ani, a fost efectuată o căutare în fișierele din rețea. Iar o revizuire atomică cuantică a celulei de memorie confirmă o citire completă în intervalul de timp corespunzător.

– Deci, ea este.

– Acceleratorii trebuie să fie foarte disperați, într-adevăr.

– Știm deja asta.

– Dar nu ea a fondat Cavalerii Gardieni. Aceea era mai în vârstă, cu o personalitate mai inteligentă. Aceasta este una timpurie.

– Crezi că diferența este relevantă?

– Nu sunt sigură. Mă aștept ca aceasta să fie… crudă. Sholapur mi-a confirmat-o.

– Ești sigură? Amintește-ți de ce ai arestat-o în cele din urmă.

– Ai dreptate.

– Ce urmează?

– Nu sunt sigură. Cred că trebuie să ne concentrăm pe Chatfield. El e singura legătură pe care o avem între Acceleratori și Primi, iar Conservatorii sunt în mod clar interesați de el. N-ar fi trebuit să mă las distrasă de asta.

– Foarte bine. Mult noroc.

Link-ul s-a întrerupt.

Paula rămase timp îndelungat în fața cutiei deschise, cu ochii la celula de memorie gri. În cele din urmă o apucă și o luă de pe piedestal, ținând-o în fața ei.

– Asta nu se va termina cu bine, i-a spus ea, și îi dădu drumul.

Celula de memorie lovi podeaua veche de beton combinat cu enzime și alunecă câțiva centimetri înainte de a se opri.

Paula o zdrobi cu piciorul, bucurându-se de scrâșnetul făcut sub călcâiul ei când aceasta plesni în fragmente minuscule. Bucurie vinovată, desigur.

– Uneori trebuie să faci ceea ce e greșit pentru a face ceea ce-i drept, i-a spus ea seifului mort.

În timp ce se întorcea pe același drum prin baza Kingsville, Paula se gândi la cele spuse de ANA despre personalitatea Pisicii. Poate că avea dreptate. Poate că Pisica era în ultimă instanță neschimbată. Învățase