să se justifice ca fondator al Cavalerilor Gardieni, transformându-se într-un lider politic abil. Dar fusese doar o altă formă de manipulare. Nu avusese niciodată nevoie să se adapteze și să evolueze, pliase întotdeauna universul după voința ei. Paula păstra mereu amintirea Narroginului cu ea, nu pentru că dorea neapărat să-și amintească, ci pentru că știa că nu trebuia să uite. Narrogin fusese „contractul“ care determinase în cele din urmă Senatul să emită un mandat nelimitat pentru Pisică, și la dracu’ cu consecințele politice. Era o luptă dogmatică imensă ce avea să determine viitorul ideologic al planetei, iar una dintre părți adusese o echipă de Cavaleri Gardieni pentru a-i susține cauza. Pisica a ales să-i conducă. Actul ei final pentru a demonstra puterea cauzei angajatorului său a fost criza de la Catedrala Pantar, unde a luat ostatici douăzeci și șapte de consilieri ai opoziției împreună cu familiile lor. A promis că le va executa familiile dacă nu fac concesii politice, dar a început oricum să-i măcelărească. Chiar și unii membri ai echipei ei s-au răzvrătit la asta. Un schimb de focuri dezastruos a izbucnit atunci când trei Cavaleri Gardieni au încercat să protejeze copiii împotriva ei și a loialiștilor.

Paula a intrat în catedrală cinci ore mai târziu. În ciuda atâtor crime la care asistase și a tuturor relelor pe care le văzuse, nimic nu o pregătise pentru atrocitatea executată sub tavanul boltit și elegant, cu nervurile sale cristaline. Atunci și acolo a știut că Pisica trebuia oprită, indiferent de imunitatea acordată de guvernul Far Away și de protecția fizică oferită ei de Cavalerii Gardieni. Stând acolo între bălțile de sânge și stranele arse, Paula era gata să lupte împotriva unui mare număr de legi ale Confederației pentru a instaura dreptatea fundamentală. Nu era nevoie, desigur, Senatul îi dăduse o validare perfect legală pentru depistarea Pisicii și aducerea ei în fața curții special convocate la Paris.

În timpul următoarei întineriri, Paula a suferit reconfigurarea ei genetică cea mai radicală, eliminând unele din trăsăturile cele mai profunde ale profilului ei psihoneural pentru a obține acel grad de libertate pe care îl recunoscuse ca fiindu-i necesar în catedrală. O ironie care întotdeauna îi făcea Paulei o plăcere ciudată: aceea că incapacitatea Pisicii de a se schimba o forțase pe ea însăși să facă cel mai mare pas evolutiv necesar pentru supraviețuirea personală într-un univers în continuă schimbare.

Alexis Denken se ridică din ruinele din Kingsville, accelerând la treizeci ge în cerul fierbinte transparent. Paula privi cum vechea bază se diminua în depărtare cu sentimente amestecate. Fusese bine că se lămurise în sfârșit că se confrunta cu Pisica, dar era posibil ca informația să fi fost obținută în detrimentul timpului pe care nu-l avea.

Curbura planetei alunecă din imaginea senzorului vizual în timp ce nava se depărta cu viteză. Paula era tentată să se îndrepte spre Kaluga pe oceanul de sud. Morton trăia încă acolo, în parte împărat, în parte industriaș și, acum, doar într-o foarte mică măsură uman. Compania masivă pe care o construise îl adusese cel mai aproape de ceea ce Kerenskul avea ca șef executiv. L-ar putea întreba ce știa despre Kingsville și despre orice vizitatori tăcuți care trecuseră pe acolo. La urma urmei, propriile sale amintiri erau și ele depozitate în seif. Era sigură că supraveghea discret locul.

Tentant… dar din nou, era ceva personal. Urma era veche de o sută de ani. Rece chiar și după standardele ei.

Deschise un link către Digby.

– Unde este Chatfield?

– Tot adânc în spațiu, îi răspunse acesta. Dar cursul este menținut constant. Ne îndreptăm spre un sistem neînregistrat, chiar la granița Confederației.

– Sunt pe drum.

Portul spațial Purlap era un platou mic în estul Capitalei. Deoarece planeta fusese deschisă pentru colonizare doar timp de o sută cincizeci de ani, era la fel de îngrijită și de netedă cât putea fi orice dezvoltare dintr-o nouă Lume Exterioară. Echipajele de inginerie civilă retezaseră ultimele vârfuri stâncoase, apoi le neteziseră pe margini, lăsând o suprafață perfect circulară de doi kilometri în diametru. Câștigătorii concursului de arhitectură pentru clădirea terminalului proiectaseră un cluster de bule într-un roz șocant, dispuse ca o structura moleculară neongotică. Unul dintre membrele-cocoloașe ce ieșea în afară într-un unghi ciudat din coroana de picioare a trepiedului avea o cafenea-studio care ocupa în întregime ultima bulă. O fâșie de fereastră panoramică oferea o priveliște de aproape 360 de grade asupra cercului stâncos. Era un punct de observație excelent pentru entuziaștii navelor spațiale. Unii petreceau o jumătate de zi stând la o masă și uitându-se la diferitele forme care soseau și plecau.

Marius se afla acolo de cinci ore când imaginile cu lupta pentru parcul Bodant au copleșit toate emisiunile de știri ale unisferei. Primise un avertisment cu treizeci de secunde înainte de la agenții săi de pe Viotia că Visul Viu o recepționase pe Araminta prin gaia-câmp. Au zburat cu capsula lor la locația exactă cu mach trei – destul de periculos în interiorul domului unui câmp de forță pentru vreme. Din păcate, viteza și determinarea nu contau prea mult în orașul ocupat în aceste zile. Nu au fost nici măcar a doua echipă care ajunsese în parc. Și când au făcut-o, comunicațiile lor au căzut deoarece începuse lupta aeriană, iar trei dintre ei au sărit în mulțimea isterică de protestatari care fugeau.

A urmărit cu uimire cum diverși agenți luptau corp la corp. A fost un efect de domino. Odată ce primul conflict a izbucnit într-o vâlvătaie de focuri de disruptor și de laseri atomici, toată lumea a început să-și activeze biononicele și îmbunătățirile cu arme. Camuflajul a fost abandonat în câteva secunde. Agenții s-au năpustit unul la altul ca niște animale frenetice, disperați ca nimeni altcineva să nu pună mâna pe pradă. Niciuna din echipele de primire ale maiorului Honilar nu a reușit să ajungă în primele trei minute.

Din cele cinci persoane pe care le avusese pe teren, doar unul supraviețuise ciocnirilor pentru a raporta.