care fusese, practic, doar o altă joncţiune de rutare. Legăturile interstelare erau la fel de variate. Lumile Centrale ale Confederaţiei foloseau încă găurile lor de vierme iniţiale de zero-lăţime, în timp ce Lumile Externe utilizau o combinaţie de zero-lăţime şi modulare a hiperspaţiului. Canalele transdimensionale deveneau din ce în ce mai frecvente, în special în rândul ultimelor generaţii de Lumi Exterioare. Navele erau, de asemenea, capabile de a se conecta cu condiţia să se afle pe raza unei reţele de observare a spaţiului a unui sistem stelar. Prăpastia masivă dintre tehnologii şi capacităţi din cadrul unisferei dusese, de-a lungul secolelor, la o umflare a software-ului de management pentru a face loc şi a integra fiecare nou progres şi fiecare nouă aplicaţie. Cu o capacitate de stocare, practic, infinită, actualizările, adaptoarele, retrocriptorii şi interpretoarele se acumulaseră ca nişte straturi de ceapă binare în jurul fiecărui nod. Aveau capacitatea de a comunica deplin cu fiecare bucată de hardware intrată online de la sfârşitul secolului XXI. Dar, odată cu o astfel de procedură complexă pentru a trata cu fiecare interfaţă, problema securităţii crescuse proporţional. Era relativ uşor pentru un specialist e-head să includă discret rutine de sifonare şi echoclone în cantitatea enormă de fişiere de augmentare. Problema era cea de care se loveşte fiecare utilizator care îşi foloseşte propriile coduri. Cu toate acestea, pentru a decripta un mesaj securizat, receptorul trebuie să fie în posesia unei chei corespunzătoare. Cheile ultrasigure nu erau niciodată trimise prin unisferă, ci erau schimbate fizic, în prealabil, o metodă comună pentru tranzacţiile financiare. O metodă mai puţin sigură era ca u-amprenta unui utilizator să trimită o cheie folosind o singură rută şi apoi să apeleze contactul pe o altă rută. Având în vedere însă numărul fenomenal de rute (aleator desemnate) disponibile în unisferă, majoritatea oamenilor (care chiar optaseră pentru metodă) o considerau ca fiind suficientă. La urma urmei, ar fi necesitat o cantitate colosală de putere de calcul pentru a monitoriza fiecare rută stabilită către un anume cod-adresă pentru o anume cheie şi a intercepta apoi mesajul.

Desigur, această ipoteză fusese emisă în primele secole, înainte de ANA. Pentru oricare individ descărcat în ANA, accesul la acea cantitate de putere de procesare era ceva banal. Facţiunea Avansaţilor făcea scanări de rutină ale tuturor mesajelor către ANA:Guvernare pentru a verifica dacă vreuna dintre activităţile sale fusese observată şi raportată.

Atunci când rutina de monitorizare a Facţiunii a detectat o conexiune TD a unei nave stelare stabilită cu reţeaua de observare a spaţiului din sistemul Wohlen prin care se descărca un fragment de cheie pentru divizia de securitate a ANA:Guvernării, a fost imediat emisă o alertă. În următoarele 2, 3 secunde, cele şapte fragmente de cheie rămase au sosit pe rute diferite dinspre alte şapte planete, iar monitorul a recunoscut că cineva încerca să stabilească o legătură extrem de securizată. Nimic ieşit din comun în asta, la urma urmei era vorba despre divizia de securitate. Cu toate acestea, toate cele opt planete se aflau pe raza a douăzeci şi cinci de ani-lumină de staţia de fabricare secretă a Facţiunii Avansaţilor. Asta a împins alerta până la gradul unu.

Trei secunde mai târziu, mentalitatea elevată a Ilanthei ţinea sub observaţie apelul în sine, plasat prin a noua planetă, Loznica, aflată la şaptesprezece ani-lumină de staţie.

– Da, Troblum? răspunse ANA:Guvernarea.

– Am nevoie să văd pe cineva. Cineva special.

– Voi fi fericită să facilitez orice cerere legată de securitatea Confederaţiei. Ai putea, te rog, să fii mai precis?

– Lucrez pentru Facţiunea Avansaţilor. De fapt am lucrat. Am informaţii. Informaţii foarte importante cu privire la activităţile lor.

– Voi fi fericită să primesc datele.

– Nu. Nu am încredere în tine. Nu mai am. Unele părţi din tine sunt rele. Nu ştiu cât de departe a mers contaminarea.

– Te asigur că ANA:Guvernarea şi-a păstrat integritatea, atât în esenţa sa structurală, cât şi în cea morală.

– Că doar n-o să spui altceva. Nici nu sunt sigur că vorbesc cu ANA:Guvernarea.

– Scepticismul este sănătos cu condiţia să nu degenereze în paranoia. Deci, având în vedere că nu ai încredere în mine, ce pot face pentru tine?

– Până la urmă, am dreptul să fiu paranoic, după tot ce am văzut.

– Ce-ai văzut?

– Nu ţie. Îi voi spune Paulei Myo. Ea e singura persoană în care am încredere. Direcţionează apelul către ea.

– Voi întreba dacă este dispusă să te asculte.

Cincisprezece secunde mai târziu, Paula Myo intra online.

– Ce vrei? întrebă ea.

– Trebuie să afli ceva. O să înţelegi ce.

– Spune-mi, atunci.

– Trebuie să fiu sigur că eşti tu. Unde eşti?

– În spaţiu.

– Poţi să ajungi la Sholapur?

– De ce aş vrea s-o fac?

– Am să-ţi spun tot ce ştiu despre planurile lor de fuziune, tot hardware-ul pe care l-au construit, toţi oamenii implicaţi. Tot ce ştiu, dacă o să mă asculţi măcar. Trebuie să asculţi, eşti singura persoană care s-ar putea ocupa de asta.

– De ce anume?

– Vino pe Sholapur.

– Foarte bine. Pot fi acolo în cinci zile.

– Nu-ţi camufla nava. Te voi contacta. Conexiunea s-a încheiat.

ANA şi capacităţile sale erau legate de unisferă, dar în cadrul ei existau niveluri ierarhice. Niveluri discrete de capacităţi introduse clandestin de câţiva dintre oamenii care fondaseră ANA. Capacităţi pe care numai ei le puteau utiliza. Nu puteau să corupă ANA:Guvernarea sau să utilizeze navele de război ale Marinei în scopuri proprii. Intervenţii de asemenea amploare ar fi fost uşor de detectat. Dar exista câte o uşă din spate în mai multe secţiuni de comunicare ANA, care le permitea să-i supravegheze la rândul lor pe cei care supravegheau, fără genul de efort pe care trebuiau să-l facă cei din Facţiunea Acceleratorilor pentru a obţine aceleaşi informaţii. Şi, cum ei fuseseră primii acolo, observaseră, de asemenea,