cum Facţiunea Acceleratorilor şi alte facţiuni îşi răspândiseră monitoarele în nodurile unisferei pe măsură ce acţiunile şi sfera lor de putere crescuseră. Ştiau ce mesaje interceptaseră Acceleratorii.

– Ilanthe o s-o ia razna când o să afle de trădarea asta, spuse Gore.

– Măcar ştim că Troblum este încă în viaţă, răspunse Nelson.

– Da, pentru următoarele cinci secunde.

– Cel puţin până ajunge pe Sholapur. Şi să nu o subestimezi niciodată pe Paula.

– Nu o fac. Dacă cineva îl poate recupera întreg, ea este aceea.

– Am putea să stăm doar şi să ne relaxăm dacă Paula aduce informaţii cu privire la ce pun la cale Acceleratorii. Hardware, spuse Troblum. Ăsta trebuie să fie motorul supraluminic pentru deplasarea planetelor.

– Poate, replică Gore. Dar oferea asta ca momeală pentru a se asigura că Paula va asculta altceva, ceva mare şi destul de înfricoşător ca să-l îngrijoreze cu adevărat. Ce dracu’ ar putea fi asta?

Marius sprintă în lungul coridorului. Nu era ceva ce universul putea vedea prea des. Cu funcţiile de câmp Înalte care îi întăreau corpul, viteza lui era fenomenală. Uşile de malmetal trebuiau să alunece foarte rapid într-o parte pentru a nu fi dezintegrate. Costumul-togă închis la culoare îi flutura în curentul de aer, anihilând straniul efect de alunecare pe care îi plăcea întotdeauna să-l creeze. Lui Marius nu-i păsa de aspectul lui acum. Era furios.

Apelul scurt al Ilanthei fusese foarte tulburător. Nu eşuase niciodată până acum. Implicaţiile erau teribile, aşa cum reuşise să-i explice în remarcabil de puţine cuvinte. Nu-şi dorea decât să aibă timp să-l facă pe Troblum să sufere pentru crima lui.

O tăie prin joncţiunea triplă, care-l aduse în sectorul 7-B-5. O idioată de femeie tehnician mergea pe mijlocul coridorului, revenind, după o tură lungă, la apartamentul ei. Marius năvăli peste ea, tăindu-i braţul şi aruncându-l în aer. Femeia, răsucită şi trântită de perete, ţipă prăbuşindu-se la podea.

Uşa de la apartamentul lui Troblum era chiar în faţă, fiind blocată de două minute cu legitimaţia pe nouă niveluri a lui Marius, ca să nu poată să iasă căcăciosul. Senzorii privaţi interni îl arătau pe Troblum stând la masă, sorbind dezgustător o „gustare“ târzie de noapte.

Marius începu să încetinească în timp ce u-amprenta lui descuia uşa. Când ajunse, aceasta se deschise larg, iar el păşi înăuntru. Capul lui Troblum se ridică. Firimituri de burger cu pâine îi atârnau în colţul gurii. În ciuda obrajilor umflaţi, afişă totuşi o expresie surprinsă. Un impuls disruptor îl izbi în plin, producând o flamă verde fosforescentă în aerul din apartament. Marius continuă imediat cu o lovitură de gelipistol. Îi va şterge celula de memorie în câteva secunde şi va trimite înapoi pe Arevalo doar depozitul securizat al lui Troblum.

În loc să se dezintegreze şi să se prelingă într-o baltă de mâzgă, Troblum pocni ca un balon de săpun. O coloană de praf de metal ţâşni din peretele din spatele mesei în care lovise gelipistolul. Marius îngheţă şocat. Funcţiile câmpului de scanare măturau de jur împrejur. Nu fusese Troblum. Niciun fel de materie biologică nu se afla în încăpere. Ochii i se opriră pe modulul electronic pe jumătate topit de pe scaun, distrus de jetul disruptor.

Un proiector solido.

Marius se uita la el împietrit.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Neskia păşind în apartament.

Gâtul lung i se curbă astfel încât capul ei putea vedea de după Marius.

– Se pare că Troblum nu este tocmai prostul gras drept care l-am luat.

– O să-l găsim. Nu va dura mult. Staţia asta nu este atât de mare.

Marius porni valvârtej, irisurile largi ale ochilor verzi îngustându-i-se în două fante subţiri intimidante.

– Unde e nava lui? întrebă.

– Parcată în sas, răspunse ea calm. Nimeni nu intră sau iese fără autorizarea mea.

– Ar fi bine să fie aşa, scuipă Marius.

– Fiecare centimetru din această staţie este acoperit de un fel sau altul de senzori. Îl vom găsi.

U-amprenta lui Marius ordonă unităţii centrale să-i arate sasul. Mellanie’s Redemption era aşezată pasiv în centrul camerei albe mari. Vizual era acolo. Radarul camerei producea un retur dinspre cocă. Programele ombilicale de gestionare raportau o scurgere constantă de energie de întreţinere prin cablurile conectate la baza acesteia. Interogă unitatea de comandă a navei, dar nu primi niciun răspuns. Marius şi Neskia se uitară unul la celălalt.

– Rahat!

Patru minute mai târziu intrau în sas. Marius se încruntă la nava lungă în formă de con cu cozile ei curbate, stupide. Funcţia de scanare mătură totul în jur. Era o iluzie, produsă de un modul mic de pe podeaua sasului. Trimise un impuls disruptor în proiectorul solido. Imaginea navei tremură, micşorându-se până la silueta unei fete frumoase, tinere, goale, cu un păr blond care-i ajungea până la jumătatea spatelui.

– Oh, Howard! gemu ea senzual, mângâindu-şi trupul, fă asta din nou.

Marius scăpă un ţipăt incoerent şi împuşcă proiectorul din nou. Acesta explodă în fragmente aprinse, iar fata dispăru.

– Cum, pe numele lui Ozzie, a făcut asta? întrebă Neskia. Avea o notă de admiraţie în glas. Trebuie să fi zburat şi dincolo de crucişătoarele de apărare. Nici măcar nu l-au văzut.

Marius îşi luă un moment să se adune.

– Troblum a ajutat la proiectarea şi construirea crucişătoarelor de apărare. Fie s-a înfiltrat atunci în unitatea lor de comandă, fie cunoaşte o metodă de a ocoli sistemele lor de senzori.

– A compromis şi unitatea de comandă a staţiei. Nu ar fi trebuit să o lase niciodată pe Mellanie’s Redemption să iasă.

– Într-adevăr, spuse Marius. Găseşte segmentul virusat şi curăţă-l. Această operaţiune nu trebuie să mai fie compromisă.

– Nu eu am fost cea care a compromis staţia, spuse ea, cu răceală. Tu l-ai adus aici.

– Ai avut douăzeci de ani pentru a descoperi viruşii plantaţi