– Nu încerca să joci jocul de-a vina cu mine. Asta este harababura ta şi voi face acest lucru foarte limpede pentru Ilanthe.

Marius se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre intrarea în sas. Costumul-togă închis la culoare se aranjă în jurul lui, emanând din nou o strălucire neagră, care-i ascundea picioarele. Alunecă uşor cu alura unei serpentine pe coridor spre sasul care conţinea nava lui.

U-amprenta îi deschise un link securizat spre nava Pisicii.

– E atât de frumos să fii din nou popular, spuse ea.

– Avem o problemă. Vreau să-l găseşti pe Troblum. Elimină rahatul ăla din acest univers. De fapt, vreau să-l ştergi din toată istoria.

– Asta pare ceva personal, dragă Marius. Întotdeauna un lucru rău întunecă judecata.

– Se îndreaptă spre Sholapur. În cinci zile se va întâlni acolo cu un reprezentant al ANA ca să-i explice ce-am făcut. Nava lui are un fel de capacitate avansată de camuflaj despre care nu ştiam.

– Ţi-a scăpat, nu-i aşa?

– Sunt foarte convins că poţi să îndrepţi greşeala noastră.

– Ce vrei să fac cu Aaron? Se află încă jos, pe suprafaţa planetei.

– Există vreo urmă de Inigo?

– Dragă, senzorii abia pot distinge continentele. N-am nicio idee despre ce se întâmplă pe-acolo.

– Fă cum crezi de cuviinţă.

– Am crezut că acest lucru era critic pentru planurile tale.

– Dacă Troblum ne dă în vileag la ANA, nu va mai exista niciun plan şi probabil nu va mai exista nicio Facţiune a Avansaţilor.

– Cei puternici supravieţuiesc întotdeauna. Asta e evoluţia.

– Paula Myo este reprezentantul ANA trimis să-l culeagă pe Troblum.

– Oh, Marius, chiar că eşti mult prea bun cu mine. Serios.

Ar fi trebui să fie tentant. Singur, într-o navă micuţă, cu trei bărbaţi uimitor de în formă, care ar fi fost probabil onoraţi să se culce cu el. Oscar fusese încântat când Tomansio îi prezentă echipa. Liatris McPeierl era locotenentul lui, unul mult mai tăcut decât Tomansio, cu o gură mare, care putea aprinde un zâmbet extrem de atractiv. El se va ocupa de aspectele tehnice ale misiunii, spuse Tomansio, inclusiv de armamentul lor. Privind la grămada de cutii mari de pe sania regrav care îl urma pe Liatris, Oscar avusese primul său moment de îndoială. Nu voia să recurgă la violenţă, deşi era suficient de realist să ştie că asta nu era decizia lui. Cheriton McOnna fusese cooptat pentru a-i ajuta datorită experienţei sale cu gaia-câmpul. Nu era nimic legat de operaţiunile de cuiburi de confluenţă pe care să nu-l ştie, susţinuse Tomansio. Oscar fusese uşor surprins de trăsăturile lui Cheriton. Era aproape Înalt. Îşi transformase urechile în simple cratere circulare, nasul era larg şi plat, în timp ce ochii erau globuri violete strălucitoare, ca lentilele multifaţetate ale insectelor. Craniul chel avea două creste joase care plecau de la sprâncene peste cap pentru a se uni pe ceafă.

– Îmbunătăţire multimacrocelulară, explică el. Şi o mulţime dată dracu’ de gaia-particule personalizate.

Pentru a o dovedi, toarse viziunea unui concert. Pentru o clipă, Oscar fu transportat într-un amfiteatru natural, pierdut într-o mare de oameni, sub un cer sălbatic înstelat. Departe, pe scenă, un pianist interpreta o melodie sentimentală care-l făcu pe Oscar să se legene transportat.

– Super! clipi Oscar, făcând o jumătate de pas înapoi când viziunea se închise.

Aproape că fusese pe cale să fredoneze, piesa îi era cumva familiară, dar nu suficient.

– L-am compus în onoarea ta, spuse Cheriton. Îmi amintesc că Wilson Kime spuse că-ţi plac filmele vechi.

Acum Oscar îşi aminti.

– Aşa este. Somewhere over the rainbow, da? Avu grijă să-şi reducă nivelul de recepţie a gaia-particulelor. Cheriton produsese o emisie foarte puternică, făcându-l să se întrebe dacă gaia-câmpul n-ar putea fi utilizat, de fapt, în mod greşit.

– Da.

Ultimul membru al echipei era Beckia McKratz, a cărei emisie în gaia-câmp arăta limpede că vrea să se culce cu el. Egală cu Anja în termeni de frumuseţe, minus tot balastul nevrotic. Oscar nu era interesat. Nici măcar în prima dimineaţă, când ieşise din minuscula lui cabină de dormit pentru a-i găsi pe toţi patru în holul principal dezbrăcaţi până la brâu şi efectuând nişte exerciţii intense. Se mişcau într-o sincronizare perfectă, braţele şi picioarele ridicându-se cu eleganţă pentru a rămâne în poziţii ciudate. Membrele flexate. Ochii închişi, respiraţie profundă. Din emanaţiile în gaia-câmp, mintea lor părea să fie în hibernare.

Extratereştri teleportaţi în corpuri umane, examinând cu atenţie ce ar putea face.

Era cu totul diferit de rutina de trezire a lui Oscar ce implica în mod normal multă cafea şi accesarea celor mai murdare bârfe pe care le putea găsi în unisferă. Şi asta era toată problema cu nonatracţia. Tot acest devotament faţă de perfecţiune şi putere nu părea să le lase prea mult timp pentru a fi, de fapt, umani. Era de-a dreptul respingător.

Aşa că se strecură pe lângă marginea holului către unitatea culinară, înhăţă o ceaşcă mare de cafea şi o farfurie de cornuri cu unt şi se aşeză liniştit într-un colţ, ronţăind în timp ce urmărea ciudatul şi lentul lor balet.

Adoptară poziţia de relaxare, mai respirară o dată, la unison, apoi deschiseră ochii şi zâmbiră.

– Bună dimineaţa, Oscar! spuse Tomansio.

Oscar mai sorbi ceva cafea. Rutina lui de dimineaţă nu presupunea, de asemenea, nicio conversaţie până la a treia ceaşcă de cafea. Unitatea culinară era brusc ocupată să scoată farfurii cu porţii mari de şuncă cu ouă şi pâine prăjită.

– S-a întâmplat ceva? întrebă Liatris.

Oscar îşi dădu seama că se holba la om cum mănâncă.

– Îmi pare rău. Am presupus că sunteţi vegetarieni.

Schimbară cu toţii o privire amuzată.

– De ce?

– Când zburam cu Carbon Goose peste Half