Way, îmi amintesc că Pisica a făcut un tărăboi întreg legat de mâncarea de la bord. A refuzat să mănânce orice era produs şi procesat pe o planetă Big15.

Expresia amuzată a tovarăşilor săi dispăru. Pentru Oscar era ca şi cum s-ar fi transformat într-un fel de guru, plin de înţelepciune.

– Ai vorbit cu ea, atunci? întrebă Beckia.

– Nu prea mult. Părea aproape plictisită de noi. Iar eu încă nu înţeleg de ce o idolatrizaţi în felul acesta.

– Suntem realişti în privinţa ei, spuse Cheriton. Dar a realizat atât de mult.

– A omorât o mulţime de oameni.

– Aşa cum ai făcut şi tu, Oscar, îl mustră uşor Tomansio.

– Nu în mod deliberat. Nu de plăcere.

– Tot Războiul Starflyer s-a întâmplat pentru că omenirea era slabă. Puterea noastră a fost măcinată de secole de liberalism. Nu mai este cazul acum. Lumile Externe au încredere în ele însele, au încredere să se lupte pentru ele împotriva Lumilor Centrale. Şi asta datorită exemplului oferit de Far Away. Iar Cavalerii Gardienii sunt forţa politică din spatele Far Away. Politicienii nu mai ignoră puterea. Aceasta este celebrată pe sute de lumi, într-o multitudine de forme.

Asta e problema cu istoria, gândi Oscar. După ce distanţa în timp creşte, orice eveniment poate fi văzut în mod favorabil. Adevărata oroare dispare cu timpul, şi ignoranţa o înlocuieşte.

– Am trăit acele vremuri. Confederaţia a fost suficient de puternică încât să învingă. Fără tăria pe care am arătat-o atunci, voi nu aţi fi în viaţă astăzi să vă plângeţi de noi şi să vă întrebaţi ce ar fi putut fi.

– Nu vrem să te jignim, Oscar.

Oscar îşi goli ceaşca de cafea şi ceru unităţii culinare să-i mai facă una.

– Deci sensibilităţile nu sunt o slăbiciune?

Liatris râse.

– Nu. Respectul şi politeţea sunt repere esenţiale ale civilizaţiei. La fel ca şi independenţa personală şi bunătatea. Forţa vine sub multe înfăţişări. Inclusiv prin a-ţi pune propria viaţă la bătaie pentru a da şansa rasei umane să supravieţuiască. Dacă noi, Cavalerii Gardienii, avem vreun regret, acela este că numele tău nu este la fel de faimos şi venerat ca al celorlalţi din epoca ta.

– Sfinte Sisoe! murmură Oscar şi îşi luă cafeaua. Ştia că era roşu la faţă. Epoca mea! În regulă, spuse el, cufundându-se înapoi în scaunul pe care holul îl modelase pentru el. Văd că ne vom distra dezbătând istorie şi politică pe tot restul misiunii. Între timp, avem totuşi un obiectiv foarte clar. Planul meu este destul de simplu şi aş dori opinia voastră ca să-l transformăm în ceva funcţional. Voi sunteţi experţi în acest domeniu şi în această eră. Deci, important sau nu, există mai multe facţiuni ANA extrem de dornice să-l găsească pe acest biet al Doilea Visător, fără să mai vorbim de Visul Viu, care are o agendă foarte clară pentru el. Toţi au resurse colosale pe care nu putem spera să le egalăm, aşa că ce propun eu este să luăm calea turmei şi să-i lăsăm pe ei să facă munca grea. Ar trebui să ne poziţionăm astfel încât să punem mâna pe el imediat ce l-au localizat.

– Îmi place, spuse Tomansio. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine.

– Ceea ce ne lasă doar câteva detalii de pus la punct, zise Oscar.

– Toată lumea pare să creadă că al Doilea Visător se află pe Viotia. Vom fi acolo în şapte ore.

– Timp de zbor impresionant, spuse sec Cheriton. Nu am călătorit niciodată într-o navă cu ultrapropulsor.

Oscar ignoră săgeata. Tomansio nu-l întrebase în numele cui acţiona, dar nava era un indiciu concludent.

– Tomansio, cum procedăm acolo cu infiltrarea în operaţiunea Visului Viu?

– Inserţie directă. Piratăm fişierele de personal ale unităţii de comandă şi îi atribuim lui Cheriton operaţiunea de căutare. Este destul de isteţ încât să treacă drept un maestru al Viselor, nu-i aşa?

– Nicio problemă, spuse Cheriton oftând. Reprofilare pentru mine, atunci.

Îşi trecu o mână de-a lungul uneia dintre crestele de pe craniu.

– O să te fac să arăţi aproape uman, îl asigură Beckia.

Cheriton îi trimise un sărut.

– Visul Viu a modificat cuiburile de confluenţă din Confederaţie ca să încerce să-l localizeze, spuse el. Asta trebuie să-i fi costat o avere, ceea ce arată cât sunt de disperaţi. Nu este o metodă foarte precisă, dar odată ce căutarea se restrânge la un singur cuib, vor şti cartierul, cel puţin.

– Şi cum ajută asta? întrebă Beckia. Un cuib de gaia-câmp poate acoperi o zonă mare.

Dacă e într-un oraş, poate include milioane de oameni.

– Dacă ar fi după mine, aş înconjura zona cu specialişti în cuiburi şi Maeştri ai Viselor şi aş încerca să triangulez originea visului.

– Atunci ne putem plasa în zona generală, la fel ca şi ei, spuse Oscar. Totul se va reduce la viteză.

– Facţiunile vor derula operaţiuni de capturare similare, zise Tomansio. Vom acţiona împotriva agenţilor acestora şi a celor ai Visului Viu.

Oscar remarcă îndată cât de entuziasmaţi erau Cavalerii Gardieni de o asemenea perspectivă.

– Agenţii facţiunilor vor avea îmbunătăţiri cu biononice de arme, nu-i aşa?

– Sper că da, spuse Tomansio.

– Poţi face faţă la aşa ceva? întrebă Oscar nervos.

– Există doar un singur mod de a afla.

Era o vale blândă, acoperită cu un covor lung de iarbă închisă la culoare, care se ondula în valuri uriaşe de la briza ce bătea dinspre munţi. Mai era şi o casă cuibărită sub o pantă mică, un loc vechi, minunat, ale cărui ziduri erau construite în întregime din resturi de piatră extrase din dealurile din apropiere. Un acoperiş de paie suspendat îi dădea o unitate încântătoare cu natura. Interiorul era o tehnologie în totală contradicţie cu aspectul