vehicule de un tip necunoscut. Erau puternic camuflate, iar registrul navei sale nu avea nicio informație despre ele. La o astfel de distanță, Digby nu putea obține niciun fel de imagine cu ajutorul senzorilor pasivi, astfel încât Columbia505 a lansat un stol de drone miniaturale pe o traiectorie de zbor de apropiere. Singurul lor minus era timpul de zbor. Pentru a evita suspiciunile cu privire la traiectoria și la viteza dronelor ca niște pietricele, acestea urmau să facă nouă ore pentru a ajunge la luna de gheață și pentru a trece de santinelele sale necunoscute.

Vizita lui Chatfield a durat trei ore.

– Ce vrei să fac? a întrebat-o Digby pe Paula în timp ce nava căpitanului se îndepărta cu cinci ge de suprafața înghețată. Rămân aici sau îl urmez?

– Urmărește-l, i-a cerut Paula. Voi investiga eu baza.

– Dronele mele senzori se vor declanșa peste cinci ore și jumătate. Ele ar trebui să fie în măsură să-ți spună mai multe despre sateliți. Dacă aceștia sunt pe atât de răi pe cât cred eu că sunt, vei avea nevoie de un escadron al Marinei pentru a pătrunde acolo.

– Vom vedea.

Senzorii Columbiei505 au urmărit intrarea navei lui Chatfield în hiperspațiu. Cinci secunde mai târziu, Digby îl urma ieșind și el din sistemul anonim. În mod interesant, se îndreptau acum spre Ellezelin.

Alexis Denken intră în sistemul stelar la șapte ore după plecarea Columbiei505. Unitatea de comandă o orientă spre luna de gheață în modul camuflaj complet. Când se afla încă la zece mii de kilometri în afară, Paula declanșase dronele-senzor care acum se rostogoleau depărtându-se de scurta lor întâlnire. Toate datele pe care le acumulaseră erau descărcate în unitatea de comandă, care începuse imediat să analizeze informațiile.

Santinelele care orbitau în jurul lunii erau impresionante. Foarte puțin din natura lor se scursese de sub camuflaj, dar dronele reușiseră să pună cap la cap câteva fragmente. Ceea ce întrezăriseră era un fel de navă de mai mult de o sută de metri lungime, cu un fuzelaj ciudat în formă de lacrimă, încrețit, și din care încolțeau niște prelungiri stranii. Semnătura energetică scursă confirma că erau puternic înarmate. Tehnologic, nu erau la fel de avansate ca Alexis Denken (foarte puține nave erau, a recunoscut ea ironic), dar simpla lor mărime și putere îi spuneau că ar putea copleși câmpul de forță al navei, dacă ar fi prins-o vreodată.

Unității de comandă îi luă opt minute pentru a analiza un defect în scanările lor de detecție și pentru a configura emisiile lui Alexis Denken, astfel încât să poată trece printre ele neobservată. Paula privea suprafața lunii de gheață mărindu-se, în timp ce Alexis Denken aluneca liniștit printre santinelele mari. Nu se făcuse prea mult pentru a ascunde stația care se întindea pe câmpia de gheață fisurată. Emisiile electronice și termice erau puternice. Văzu o formă de cruce largă dintr-un metal întunecat, fiecare braț măsurând aproape un kilometru în lungime.

– Acest lucru ar putea fi exact dovada de care ai nevoie, i-a spus Paula ANA:Guvernării. Nu am fost niciodată în stare să le găsim vreuna din baze până acum, ce să mai spunem de una intactă și încă în funcțiune.

– Acum, când știm că există, vrei sprijinul Marinei?

– Nu. Aceasta este doar o misiune de recunoaștere. Dacă Marina încearcă să intre cu forța aici, se vor autodistruge. Vreau să știu ce-i aici de merită acest nivel de secretizare și de apărare.

Alexis Denken coborî cu grijă până când ajunse să plutească deasupra peisajului de gheață abrupt la câțiva kilometri de baza propriu-zisă. Detectoarele semnăturii de masă cuantică îi construiau Paulei un model cuprinzător al planului acesteia. Se extindea cu peste o jumătate de kilometru sub partea superioară a gheții. Secțiunea centrală era în mare parte pustie, ceea ce o făcu să tragă concluzia că ar putea fi zona portuară de andocare a navelor. În jurul acesteia, aripile aveau o densitate medie mult mai mare, reflectând concentrarea de echipamente din interior. Indiferent ce făceau Acceleratorii acolo, necesita opt generatoare puternice de masă de energie pentru a furniza puterea de care aveau nevoie.

Paula instrui unitatea de comandă să extindă câmpul-T al navei, care se umflă pe o rază de cinci kilometri. Un T-câmp nu era chiar un echipament standard al unei nave stelare, nici măcar pentru ultrapropulsoare, dar, pe de altă parte, Alexis Denken era destul de ieșită din comun, chiar și după standardele ANA. Așteptă cu nervozitate câteva secunde, dar T-câmpul nu fusese perceput de senzorii de apărare ai bazei.

Timp de peste o jumătate de oră, Alexis Denken teleportă bucăți de gheață chiar de sub partea de jos a bazei una câte una. Acestea se materializau în crăpăturile și fisurile din suprafața înconjurătoare, adăugându-se la stratul de noroi și pietriș care acoperea mica lună. În cele din urmă, Paula excavă o peșteră puțin mai mare decât Alexis Denken. Nava se teleportă în interior.

Următoarea fază a fost și mai delicată. Paula s-a îmbrăcat într-un costum-armură și a ieșit afară, cărând câteva cutii cu echipamente. Curăță încet coaja de gheață rămasă de pe partea de jos a bazei, dezvelind învelișul de metal. Odată ce l-a curățat, a aplicat un segment de nano-filamente moleculare care au început să viermuiască prin legăturile moleculare ale metalului. Primele vârfuri care au pătruns înăuntru au scanat în jur, arătându-i unde trebuia să aplice următorul lot. A fost nevoie de cinci încercări în total, înainte ca un set de filamente să se contopească într-unul din cablurile de date ale bazei și să-i dea unității de comandă a navei acces nelimitat în rețea.

U-amprenta Paulei a preluat controlul direct asupra subsolului de deasupra ei, dezactivând alarmele și subminând senzorii. După incidentul de pe Sholapur nu-și mai asuma riscuri cu privire la siguranța ei personală. Teleportă opt combatboți în cameră, apoi se materializă în mijlocul lor.

Camera în care a apărut era pustie și se părea că nu fusese folosită niciodată. O cameră de