să care deţinuţi: mai întâi el trebuie să fie pregătit. Pregătit nu în sensul la care, poate, s-a gândit cititorul: că trebuie măturat şi curăţat de cărbuni şi de var, care se transportaseră înaintea oamenilor, asta nu se face întotdeauna. Şi pregătit nu în sensul că în caz de iarnă trebuie călăfătuit şi prevăzut cu o sobă. (Când a fost Construit tronsonul de cale ferată de la Kniaj-Pogost la Ropcea, care încă nu fusese inclus în reţeaua generală a căilor ferate, au început numaidecât să transporte pe el deţinuţi în vagoane care nu fuseseră prevăzute nici cu sobe, nici cu paturi. Iarna, zeki stăteau întinşi pe duşumeaua acoperită cu zăpadă îngheţată, în vremea când încă nu primeau hrană caldă, pentru că trenul izbutea să parcugă această porţiune în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Cine poate, fie şi în gând, să stea culcat acolo, să supravieţuiască aceste optsprezece-douăzeci de ore – să dea Dumnezeu să supravieţuiască!) Iată despre ce pregătire era vorba: trebuie verificate integritatea şi soliditatea pardoselii, pereţilor şi plafonului vagonului; trebuie zăbrelite trainic micile lui ferestruici, trebuie tăiată în pardoseală o gaură pentru scurgere, şi acest loc trebuie consolidat de jur împrejur cu o garnitură de tablă bătută în multe cuie; trebuie repartizate pe întreaga garnitură în mod egal şi cu frecvenţa necesară vagoanele cu platformă (aici sunt instalate santinelele escortei cu mitraliere), şi dacă sunt puţine platforme – trebuie completate; trebuie instalate scările de urcat pe acoperiş; trebuie stabilite locurile unde vor fi instalate proiectoarele şi asigurată alimentarea lor continuă cu electricitate; trebuie pregătite ciocanele de lemn cu cozi lungi; trebuie ataşat un vagon de călători pentru statul major al convoiului, dacă nu există – să se instaleze sobe pentru şeful gărzii, pentru agentul operativ al MVD-ului şi pentru escortă; trebuie amenajate bucătării – pentru escortă şi pentru deţinuţi. Şi abia pe urmă se poate trece de-a lungul vagoanelor şi să se scrie cu creta strâmb: „Echipamente speciale” sau „Alimente alterabile”. (în Vagonul al şaptelea, Evghenia Ghinzburg a descris foarte pregnant transportul cu vagoanele roşii şi ne scuteşte mult de a intra în detalii.)

  După ce pregătirea garniturii a luat sfârşit, urmează acum complicata operaţie de luptă a îmbarcării deţinuţilor în vagoane. Aici trebuie obligatoriu îndeplinite două obiective importante: să se ferească îmbarcarea de privirile locuitorilor şi să fie terorizaţi deţinuţii.

  Îmbarcarea trebuie ascunsă locuitorilor pentru că în tren urcă dintr-o dată circa o mie de persoane (cel puţin douăzeci şi cinci de vagoane) nu este grupul micuţ din vagon-zak, care poate fi încărcat de faţă cu oameni. Toţi ştiu, fireşte, că se fac arestări în fiece zi şi în fiece oră, dar nimeni nu trebuie să se înspăimânte văzându-i pe *oţi laolaltă, în Oriol, în anul 1938, nu puteai spune că există vreo casă din care să nu fi fost arestat cineva, în plus, căruţele ţărăneşti cu muieri bocind se îngrămădesc în piaţa din faţa închisorii din Oriol, precum la execuţia streliţilor3 din tabloul lui Surikov. (Ah, cine ar mai putea să picteze aşa ceva? Nici o speranţă: nu e la modă, nu e modern…) Nu trebuie să arătăm oamenilor noştri sovietici că se formează câte un tren în fiecare zi (la Oriol aşa a fost în acel an). Nici tineretul nu trebuie să vadă: tineretul este viitorul nostru. Iată de ce doar noaptea – noapte de noapte câteva luni la rând – mână de la închisoare la gară coloanele pedestre ale negrului convoi (dubele sunt ocupate cu noile arestări). Este adevărat că femeile îşi dau seama, fac cum fac şi află.

  — Şi iată-le, din tot oraşul, se furişează noaptea la gară şi pândesc garniturile de pe liniile de garaj, aleargă de-a lungul vagoanelor, poticnindu-se de traverse şi de şine, şi strigă lângă fiecare Vagon: „Cutare nu-i aici? Cutare şi cutare nu-i? Şi aleargă spre următorul, iar de acesta se apropie altele: cutare nu-i aici? Şi deodată – un răspuns dintr-un vagon sigilat:” Da! Sunt aici! „sau:” Căutaţi mai departe! Este în alt vagon! „Sau:” Femei! Ascultaţi! Soţia mea stă aici aproape, lângă gară, daţi fuga şi spuneţi-i!”

  Aceste scene nevrednice de modernisnul contemporan sunt dovada organizării defectuase a îmbarcării în tren. Dar din greşeli se învaţă şi iată că din nu ştiu ce noapte garnitura este înconjurată cu un cordon de câini care mârâie şi latră.

  Şi la Moscova, fie de la vechea închisoare de tranzit de pe Sretenskaia (acum nici deţinuţii nu-şi mai amintesc), fie de la Krasnaia Presnia, îmbarcarea în trenurile roşii se face numai noaptea – este lege.

  Totuşi chiar dacă nu are nevoie de strălucirea excesivă a astrului zilei, escorta utilizează sorii nocturni: proiectoarele. Ele sunt comode şi prin faptul că pot fi concentrate în locul dorit, acolo unde deţinuţii stau pe pământ într-o grămadă speriată în aşteptarea comenzii: „Următorii cinci – drepţi! La vagon – fuga marş!” (Numai fuga marş! Ca să nu privească în jur, să nu gândeas-că, să fugă ca şi cum ar fi urmărit de câini şi doar să se teamă să nu cadă.) Şi pe acesta cărăruie denivelată pe care ei aleargă şi pe scara vagonului pe care se caţără. Fasciculele fantomatice şi ostile ale proiectoarelor nu fac numai să lumineze: ele constituie partea importantă a spectacolului organizat pentru înspăimântarea deţinuţilor, împreună cu strigătele ascuţite, cu ameninţările şi loviturile cu patul armelor; o dată cu comanda: „Culcat la pământ!” (Iar uneori, precum în acelaşi Oriol, în piaţa de lângă gară: „în genunchi!” – şi precum nişte pelerini moderni, o mie de oameni îngenunchează); o dată cu această fugă spre vagon absolut inutilă, dar foarte importantă pentru înfricoşare; o dată cu lătratul turbat al clinilor; o dată cu armele îndreptate asupra voastră (carabine ori automate, în funcţie de deceniu). Important este să fie zdrobită, înfrântă voinţa deţinutului, ca nici măcar gândul la fugă să nu i se înfiripe în minte, ca încă multă vreme să nu-şi dea seama de noul lor avantaj: din închisoarea de piatră au trecut într-un vagon din scânduri subţiri.

  Dar pentru a izbuti