noaptea să îmbarce cu atâta precizie o mie de oameni în vagoane, închisoarea trebuie să-i scoată din celule şi să-i prelucreze pentru plecare cu o dimineaţă înainte, iar escorta, o zi întreagă, să-i ia în primire, şi după ce i-a luat să-i ţină ceasuri întregi, nu în celule, acum în curte, pe pământ, ca să nu se amestece cu cei din închisoare. Astfel, îmbarcarea nocturnă nu este pentru deţinuţi decât finalul despovărător al unei zile întregi de chinuri istovitoare.

  În afara obişnuitelor apeluri, verificări, în afara tunsului, dezinfecţiei şi îmbăierii, partea principală a pregătirii pentru îmbarcare o constituie percheziţia generală. Percheziţia^nu este efectuată de către închisoare ci de către escorta care ia în primire, în conformitate cu instrucţiunile privind eşaloanele roşii şi cu propriile considerente privind lupta operativă, escorta trebuie să efectueze această percheziţie în aşa fel, încât să nu lase deţinuţilor nimic care să poată fi folosit la fugă: să se confişte toate obiectele cu vârf ascuţit şi care taie; să se confişte tot ce este sub formă de praf (praful de dinţi, zahărul tos, Sarea, tutunul, ceaiul), pentru a nu putea fi suflate escortei în ochi şi s-o orbească; să se confişte orice fel de funii, sfori, centurile de pantaloni şi altele, deoarece toate pot fi folosite la o eventuală fugă (de obicei şi cureluşele! Şi iată că taie curelele cu care este legată proteza unui deţinut cu un singur picior, şi bietul schilod îşi ia proteza la spinare şi ţopăie într-un picior, susţinut de vecini). Iar celelalte lucruri mai valoroase, precum şi geamantanele, trebuie, conform instrucţiunilor, puse la vagonul de bagaje şi la sfârşjtul drumului înapoiate posesorilor.

  Însă e slabă puterea instrucţiunilor din Moscova asupra escortei din Vologda ori Kuibâşev, în schimb, puterea escortei asupra deţinuţilor este concretă. Şi astfel se realizează cel de al treilea obiectiv al operaţiei de îmbarcare: confiscarea, pe bună dreptate, a lucrurilor bune ale duşmanilor poporului în folosul fiilor poporului. „La pământ!” „în genunchi!” „Dezbrăcaţi-vă!” în aceste comenzi regulamentare ale escortei rezidă puterea fundamentală, cu care nu se discută. Fiindcă un om despuiat îşi pierde siguranţa, el nu poate să se ridice mândru şi să discute de la egal la egal cu cel îmbrăcat, începe percheziţia (Kuibâşev, vara anului 1946). Despuiaţii se apropie, ţinând în mâini lucrurile şi hainele de care se dezbrăcaseră. De jur împrejur – puzderie de soldaţi cu atenţia încordată şi bine înarmaţi. Atmosfera creată te face să crezi că nu vor pleca cu convoiul spre lagăr, vor fi numaidecât împuşcaţi sau arşi în camerele de gazare. Escorta se comportă intenţionat cu asprime şi brutalitate, nici un cuvânt rostit cu voce simplă, omenească, fiindcă sarcina este să-i înfricoşeze şi să-i copleşească. Geamantanele sunt golite (lucrurile împrăştiate pe pământ) şi aruncate într-o grămadă separată. Portţigaretele, portmoneele şi alte „valori” prăpădite ale deţinuţilor sunt toate confiscate şi, anonime, azvârlite într-un butoi aflat alături. (Şi tocmai pentru că nu este vorba de un seif, ori de un cufăr, ori de o ladă, ci de un butoi, acest lucru îi năpăstuieşte pe cei despuiaţi şi îi face să considere inutil protestul.) Un om gol nu mai are altă grijă decât să izbutească să-şi strângă de pe jos boarfele percheziţionate şi să le strângă într-o bocceluţă ori într-o pătură. Pâslari? Poţi să-i predai, aruncă-i aici, semnează în tabel! (Nu ţi se dă ţie un bon de primire, ci tu semnezi că i-ai aruncat în grămadă!) Şi când din curtea închisorii pleacă ultimul camion cu deţinuţi, aproape în amurg, aceştia văd cum oamenii din escortă se năpustesc să înhaţe din grămadă cele mai bune geamantane de piele şi să aleagă cele mai bune portţigarete din butoi. Pe urmă se reped la pradă gardienii, iar după ei slujbaşii închisorii de tranzit.

  Iată dar care a fost preţul ca să ajungeţi în douăzeci şi patru de ore la vagonul de vite! Ei, acum aţi urcat uşuraţi, v-aţi înţepat în scândurile aspre ale priciului comun. Dar care uşurare, care încălzire?! Din nou deţinutul este strâns în cleştele frigului şi al foamei, al setei şi al spaimei, al bandiţilor şi al escortei.

  Dacă în vagon există hoţi şi bandiţi (fireşte, nici în trenurile roşii nu sunt separaţi), ei ocupă, conform tradiţiei, locurile cele mai bune pe priciul de sus, lângă fereastră. Asta, vara. Acum, haideţi să ghicim unde sunt locurile lor pe timp de iarnă? Păi în jurul sobiţei, fireşte, un cerc strâns în jurul sobiţei.

  Fostul hoţ Minaev îşi aminteşte* că în anul 1949, pe un ger cumplit, vagonul lor a primit pentru tot drumul de la Voronej la Kotlas (asta înseamnă câteva zile şi nopţi) doar trei găleţi de cărbuni! Atunci hoţii nu numai că au ocupat locurile în jurul sobei, nu numai că au luat fraierilor toate lucrurile călduroase şi le-au îmbrăcat ei, dar nu le-a fost scârbă să le tragă şi obielele din bocanci şi să le înfăşoare pe picioarele lor de hoţi. Să crapi tu astăzi, că eu crap mâine! Ceva mai rău era cu mâncarea: toată raţia vagonului o preiau de afară hoţii, care îşi aleg ce este mai bun ori cât le este necesar. Loşcilin îşi aminnteşte de călătoria lor din 1937, de la Moscova la Pereborî, care a durat trei zile şi trei nopţi. Numai pentru trei zile nu găteau mâncare caldă în tren, dădeau doar raţia de hrană rece. Hoţii au reţinut tot zahărul ars, iar pâinea şi scrumbia au permis să fie împărţite; deci nu erau flămânzi. Când raţia constă din hrană caldă, iar hoţii sunt lihniţi de foame, atunci tot ei împart şi zămârca (transportul Chişinău – Peciora, 1945, trei săptămâni). În plus, la drum, hoţii nu se dau în lături nici de la mici tâlhării: au văzut că un estonian are dinţi de aur – l-au pus jos şi i-au scos dinţii cu vătraiul!

  Zeki consideră că avantajul trenurilor roşii constă în hrana caldă: în gări izolate (din nou – să nu vadă lumea), trenurile sunt oprite şi în vagoane se distribuie zămârca şi casa. Dar şi această hrană caldă se