pricep s-o servească de aşa manieră, încât întotdeauna iese câte ceva anapoda. Ori (ca în acel tren de Chişinău) toarnă ciorba în aceleaşi găleţi în care aduc şi cărbunii. Şi n-au cu ce le spăla! Pentru că şi apa de băut în tren este măsurată, este şi mai deficitară decât zămârca. Când sorbi ciorba, mai întâlncşti şi bucăţele de cărbune. Ori când vin cu ciorba şi casa la vagon nu aduc suficiente castroane, în loc de patruzeci, numai douăzeci şi cinci, apoi încep să comande numaidecât: „Mai iute, mai iute! Avem de hrănit şi alte vagoane, nu numai pe al vostru!” Cum să mănânci acum? Cum să împărţi? Să torni în castroane în mod echitabil este imposibil, înseamnă că trebuie să pui apreciind din ochi şi mai puţin, să nu greşeşti’prea mult. (Primii strigă „Mestecă, mestecă!”, ultimii nu zic nimic: să rămână la fund mai gros.) Primii mănâncă, ultimii aşteaptă – de s-ar putea ca totul să meargă mai repede, nu mai pot de foame, şi ciorba din găleată se răceşte, şi de afară te zoresc mereu: „Ei, aţi terminat? Mai durează?” Acum trebuie împărţit felul doi: nici mai mult, nici mai puţin, nici mai gros, nici mai subţire decât felul întâi. Acum trebuie să apreciezi corect suplimentul şi să torni măcar la doi într-un castron, în toată această vreme, patruzeci de oameni mai mult urmăresc împărţeala şi se chinuie decât mănâncă.

  După ce că nu le asigură căldură, nu-i apără de hoţi, nu le dau să bea şi să mănânce omeneşte – nici măcar să doarmă nu-i lasă. Ziua, soldaţii din escortă văd bine trenul întreg şi drumul parcurs, văd că nu a sărit nimeni din tren şi nu s-a culcat pe şine; noaptea însă îi chinuie vigilenţa. Luând în mână ciocanele de lemn cu coada lungă (ciocanul standard pe întregul GULAG), la fiecare oprire din timpul nopţii, ei lovesc în fiecare scândură a -vagonului: nu

  *în scrisoarea pe care mi-a adresat-o („Literaturnaia gazeta”. 20 noiembrie 1962).

  Cumva s-au învrednicit să taie vreuna cu ferăstrăul? La alte opriri, uşa vagonului este deschisă larg. Lumina felinarelor ori chiar raza reflectorului: „Control!”, Asta înseamnă să sari în picioare şi să fii gata să fugi încotro vor arăta: toţi la stânga ori toţi la dreapta Soldaţii sar în vagon cu ciocanele în mână (alţii, cu automatele, rânjesc de afară aşezaţi în semicerc) şi arată: la stânga! Asta înseamnă că cei din stânga rămân pe loc, iar cei din dreapta trebuie să treacă iute lângă ei, sărind unul peste altul ca puricii, cum nimeresc. Cei neîndemânatici, cei neatenţi sunt înghiontiţi cu ciocanele în coaste, în spate – să se învioreze! Cizmele celor din escortă calcă peste culcuşul vostru mizerabil, răvăşesc calabalâcul: soldaţii luminează şi bocănesc cu ciocanele în căutarea tăieturilor de ferăstrău. Nu există nici o fisură, nici o tăietură. Atunci oamenii din escortă trec la mijloc şi încep să vă împingă de la stânga la dreapta, numărând: „Unu! Doi! Trei…!” Ar fi fost de ajuns să numere pur şi simplu, să dea din deget numai, însă atunci dispărea frica, dar mai concret, mai corect, mai vioi şi mai rapid era să marcheze această numărătoare cu lovituri de ciocan în coaste, în spate, în cap – unde se nimerea. Au sfârşit de numărat: patruzeci. Acum mai au de răvăşit, de luminat şi ciocănit partea stânga. Gata, au plecat, vagonul a fost încuiat. Până la următorea oprire puteţi să dormiţi. (Nu se poate spune că îngrijorarea escortei era întru totul fără temei – cine se pricepe evadează din vagonul roşu. Iată, după ce s-a terminat verificarea scândurilor cu ciocanul, încep numaidecât să ferestruiască. Sau, brusc, dimineaţa când se distribuie zămârca, escorta observă că, printre feţe nebărbierite, au apărut câteva bărbierite. Şi vagonul t-; ste înconjurat cu automatele: „Predaţi bricele!” Erau câţiva hoţi şi simpatizanţi cu apucături de filfizon, care „se saturaseră” să mai stea nebărbieriţi, iar acum trebuiau să predea briciul.)

  Trenul roşu se deosebeşte de alte trenuri directe de lungă distanţă şi prin faptul că cine s-a urcat în el nu ştie dacă va mai coborî. Când la Solikamsk au descărcat un convoi din închisorile leningrădene (1942), întregul terasament era aşternut cu cadavre, doar foarte puţini au mai ajuns în viaţă, în iernile anilor 1944-1945 şi 1945-1946 în localitatea Jeleznodorojnâi (Kniaj-Pogost), ca şi în toate nodurile principale din Nord, de la Ijma la Vorkuta, trenurile cu deţinuţi din teritoriile eliberate – Ţările Baltice, Polonia, Germania, ori ai noştri din Europa – circulau fără sobe şi ajungea la destinaţie, aducând un vagon sau două de cadavre. Asta înseamnă că pe drum cadavrele erau scoase cu regularitate din vagoanele celor vii şi transferate în vagoanele morţilor. Dar nu întotdeauna se întâmpla aşa. De câte ori, la gara Suhobezvodnaia (lagărul Unja), când deschideau uşa vagonului la sosire, nu făceau decât să vadă care-i viu aici şi care-i mort: dacă n-a ieşit – înseamnă că-i mort!

  Este cumplit, e moarte curată să călătoreşti iarna, pentru că escorta, preocupată de problemele vigilenţei, nu mai este în stare să care cărbuni pentru douăzeci şi cinci de sobe. Nici pe arşiţă nu este o fericire să călătoreşti: dintre cele patru ferestruici ale vagonului două sunt astupate etanş, acoperişul vagonului este supraîncălzit; iar ca să care apă la o mie de oameni, cei din escortă nu dădeau în brânci, de vreme ce nu făceau ei faţă la un singur on-zak. Iată de ce deţinuţii socotesc că aprilie şi septembrie sunt lunile Cele mai bune pentru transportul convoaielor. Dar nu este de ajuns nici cel mai frumos sezon, dacă trenul călătoreşte trei luni (Leningrad-Vladivostok, 1935). Iar dacă a fost programat dinainte pentru durată lungă, a fost prevăzută şi educaţia politică pentru ostaşii din escortă, şi asistentă pentru sufletele deţinuţilor: într-un astfel de tren, în vagon separat, călătoreşte cumătrul -agentul operativ al MVD-ului. El s-a pregătit dinainte, încă din închisoare, pentru această călătorie, şi oamenii n-au fost repartizaţi la întâmplare în vagoane, ci după liste care purtau viza lui. El îi confirmă pe toţi responsabilii de vagon şi