a instruit şi introdus în fiecare vagon câte un turnător. La opririle prelungite, el găseşte motiv să cheme şi pe unul şi pe celălalt şi îi întreabă despre ce se vorbeşte în vagon. Acestui colaborator îi este ruşine să ajungă la căpătui drumului cu mâinele goale şi astfel, în timpul călătoriei, face ce face şi deschide cuiva o anchetă; ajuns la destinaţie, deţinutul se trezeşte cu o nouă condamnare.

  Nu, blestemat să fie şi acest transport în trenuri cu vagoane roşii de vite, chit că este direct şi nu trebuie să mai faci nici o transbordare! Cine a călătorit cu el nu uită niciodată. Să ajungem mai repede în lagăr! De-am ajunge odată!

  Omul este numai speranţă şi nerăbdare. Ca şi cum în lagăr lucrătorul MVD-ului va fi mai îngăduitor sau turnătorii nu chiar atât de nemernici. Dimpotrivă! Ca şi cum atunci când ajungem nu ne vor pune, cu aceleaşi ameninţări şi cu aceiaşi câini, să ne trântim la pământ: „Stai jos!” Ca şi cum dacă în vagon viscoleşte zăpada, pe pământ ea s-a aşezat într-un strat mai subţire. Ca şi cum, dacă la un moment dat ne descarcă, înseamnă că am şi ajuns la destinaţie şi nu ne vor mai căra îngrămădiţi pe nişte platforme deschise, trase de o locomotivă pe o linie ferată îngustă. (Dar cum vom fi căra {i pe platformele deschise, cum vom fi escortaţi? Asta-i problema escortei. Iată cum: ne ordonă să ne ghemuim, să ne îngrămădim unul peste celălalt şi aruncă peste noi o prelată imensă, ca peste marinarii din Potiomkin înainte de a fi împuşcaţi4. Pentru prelată nu putem decât să le mulţumim! Oleniov şi tovarăşii lui au trebuit să stea la nord în octombrie, pe platforme deschise, o zi întreagă: au fost încărcaţi, dar nu le-au trimis locomotiva! Mai întâi a început să plouă, ploaia s-a transformat în ger, şi pe deţinuţi au îngheţat zdrenţele.) Trenuleţul. În timpul mersului, ne va azvârli dintr-o parte în alta, marginile platformei încep să trosnească şi să se rupă, careva, din pricina balansului, va cădea sub roţi. Şi acum o ghicitoare: de la Dudinka, trenuleţul cu platforme deschise trebuie să străbată o sută de kilometri prin ger polar: unde se vor aşeza hoţii şi bandiţii? Răspuns: în mijlocul fiecărei platforme, pentru ca vitele să-i încălzească din toate părţile şi să nu cadă sub roti. Exact, încă o întrebare: ce vor vedea zeki la punctul terminus al acestei linii ferate înguste (1939)? Clădiri? Nu, niciuna. Bordeie? Da, însă deja arhipline, nu sunt pentru ei. Înseamnă că se vor apuca numaidecât să-şi sape bordeie’? Nu, pentru că n-ai cum să le sapi pe vreme de iarnă polară! În loc de asta vor merge să extragă minereu.…

  — Şi unde or să locuiască? Ce să locuiască? Ah, da, să locuiască. Or să locuiască În corturi.

  Dar nu în toate cazurile trebuie să meargă mai departe cu trenuleţul pe linia îngustă…?! Nu, fireşte. Iată o sosire exact la destinaţie: gara Erţevo, februarie 1938. Vagoanele au. Fost deschise în plină noapte. De-a lungul trenului au fost aprinse focuri, şi la lumina lor începe debarcarea direct în zăpadă, numărătoarea, încolonarea şi iar numărătoarea. Este un ger de minus treizeci şi două de grade. Convoiul vine din Donbass, toţi au fost arestaţi încă din timpul verii, de aceea sunt încălţaţi în pantofi – pantofi de vară, sandale, încearcă să se încălzească la focuri – sunt alungaţi: focurile sunt pentru a lumina. Chiar din prima clipă îţi înţepenesc degetele. Zăpada îţi pătrunde în încălţările uşoare şi nici nu se mai topeşte. Nici un pic de milă. Comanda: „Drepţi! Alinierea!… Un pas la dreapta… Un pas la stânga. Fără avertisment. Marş!” Auzind comanda lor preferată, din această clipă tulburătoare, câinii au început să urle în lanţuri. Soldaţii din escortă, îmbrăcaţi în scurte îmblănite au dat semnalul de plecare, şi condamnaţii, în haine de vară, au pornit pe drumul cu zăpadă adâncă, deloc bătătorită, care ducea undeva în taigaua întunecoasă, înainte – nici o luminiţă. Arde în vâlvătăi aurora boreală – cea dintâi pe care o vedeau şi, probabil, cea de pe urmă… Brazii trosnesc de ger. Oamenii desculţi măsoară şi calcă zăpada cu tălpile şi gambele lor îngheţate.

  Ori iată o sosire în Peciora, ianuarie 1945. („Trupele noastre au ocupat Varşovia!… Trupele noastre au izolat Prusia Orientală!” O întindere pustie de zăpadă. Deţinuţii azvârliţi din vagoane au fost aşezaţi pe zăpadă, în şiruri de câte şase, şi număraţi înde] ung, apoi număraţi încă o dată, fiindcă greşiseră numărătoarea. I-au sculat în picioare şi i-au mânat cale de şase kilometri prin zăpadă virgină. Era tot un convoi din sud (Moldova), toţi cu încălţăminte din piele. Câinii fuseseră sloboziţi să meargă foarte aproape în urmă, ei îi împingeau cu labele în spate pe zeki din ultimul rând, le suflau în ceafă răsuflarea lor de câini (în acest rând mergeau doi preoţi: unul bătrân şi cărunt – părintele Teodor Florea, şi unul tânăr, care îl susţinea – părintele Viktor Şipovalnikov). Ce părere aveţi de folosirea câinilor? Nu, ce părere aveţi de stăpânirea de sine a câinilor – tare ar mai vrea să muşte!

  În sflrşit, au ajuns. Baia de intrare în lagăr: dezbrăcarea într-o căsuţă, traversarea în fugă şi în pielea goală a curţii şi spălarea în altă căsuţă. Acum însă toate acestea sunt suportabile – au scăpat de chinul cel mare. Acum au ajuns! Se întunecase. Brusc li se aduce vestea că în lagăr nu mai există locuri, că lagărul nu este pregătit să primească acest convoi. Şi, după baie, deţinuţii sunt din nou aliniaţi, număraţi, înconjuraţi eu câini, şi, din nou, târându-şi lucrurile, străbat aceeaşi cale de şase kilometri, numai că de data asta mestecând zăpada prin întuneric, înapoi spre trenul lor. Însă uşile, în tot acest timp rămăseseră deschise, şi vagoanele se răciseră, în ele nu mai rămăsese nici pic din mizerabila căldură dinainte; în plus, spre sfârşitul drumului arseseră toţi cărbunii, şi acum nu aveau de unde să ia Aşa au dârdâit toată noaptea, dimineaţa le-au dat să