Şi încă acesta e un caz fericit! Căci lagărul există, nu te primeşte astăzi -te primeşte mâine. Dar, în general, cum trenurile roşii au însuşirea de a se Opri în locuri pustii, sfârşitul călătoriei devine adesea ziua inaugurării unui lagăr nou, astfel încât sub pâlpâirea aurorei boreale, ei pot fi pur şi simplu opriţi în taiga, unde pe un brad se va bate în cuie o tăbliţă pe care scrie: „OLP Nr. L”. Acolo pot şi o săptămână să ronţăie voblă şi să amestece făină cu zăpadă.

  Iar dacă lagărul a fost creat chiar şi numai cu două săptămâni în urmă, aici este deja adevărat confort, aici se găteşte mâncare caldă. Şi cu toate că nu există castroane, felul întâi şi al doilea sunt turnate pentru şase oameni la un loc în lighene de baie. Cei şase se aşază în cerc (mese şi scaune de asemenea nu există), doi inşi ţin cu mâna stingă ligheanul de toartă, iar cu dreapta mănâncă atunci când le vine rândul. Repetare? Vogvozdino? Nu, este vorba de Pereborî, anul 1937, povestirea lui Loşcilin. Nu eu mă repet, GULAG-ul se repetă.

  Şi mai departe novicilor li se dau brigadieri aleşi dintre veteranii lagărului, care îi învaţă repede să trăiască, să se descurce şi să înşele. Şi chiar din prima dimineaţă se duc la lucru, pentru că orologiul Epocii bate şi nu aşteaptă. Aici nu sunt ocnele ţariste din Akutai, unde cei nou-sosiţi aveau trei zile libere*.

  * încetul cu încetul, gospodăria Arhipelagului înfloreşte, se construiesc noi ramificaţii de cale ferată, şi în multe locuri, unde până nn demult se ajungea numai pe apă, astăzi se ajunge cu trenul. Mai trăiesc însă indigeni ca să povestească cum pe râul Ijma navigau cu luntre ca în Rusia medievală, câte o sută de oameni în fiecare, şi tot ei vâsleau. Cum pe râurile Peciora şi Uşa ajungeau în lagărul natal cu bărci pescăreşti. Şi în Vorkuta zeki erau căraţi cu şlepurile: până la Adzvavom cu şlepuri mari. Acolo se afla punctul de trans-bordare al lagărului din Vorkuta, şi de aici porneau cu şlepuri pentru ape mai puţin adânci, călătorind zece zile; cum întregul şlep colcăia de păduchi, escorta îngăduia deţinuţilor să urce câte unul şi să-şi scuture paraziţii în apă. Transporturile cu bărcile nu erau directe, ele fiind adesea întrerupte când de transbordări, când de tragerea bărcii pe uscat, pe porţiunile unde navigaţia nu era posibilă, când de distanţe parcurse cu piciorul.

  Şi aveau punctele lor de tranzit ridicate din prăjini ori din corturi: Ust-Usa, Pomozdino, Şcelia-Iur. Şi peste tot erau rânduieli proprii. Şi reguli proprii de escortare, şi, fireşte, comenzi speciale şi vicleşuguri ale escortei, şi chinuri speciale pentru zeki. Este însă clar că nu vom putea descrie acel exotism, aşa că nici nu ne vom apuca.

  Dvina de Nord, Obi, Enisei ştiu când a început trasportul deţinuţilor cu şlepurile: în perioada deschiaburirii. Aceste fluvii curgeau drept spre nord, iar şlepurile erau pântecoase, încăpătoare – numai astfel au prididit să ^arunce toată acea mulţime cenuşie din Rusia vie în Nordul lipsit de viaţă, în cala şlepului, construită în formă de troacă, erau aruncaţi oameni, zăceau grămadă

  *P. F. Iakubovici, în lumea celor oropsiţi, Moscova. 1964.

  Şi se mişcau ca racii într-un coş. Iar sus, lângă borduri, ca pe nişte stânci, stăteau santinelele. Uneori cărau această masă de oameni descoperită, alteori o acopereau cu o prelată uriaşă, fie ca să nu fie văzută, fie pentru a o apăra mai bine – fireşte, nu de ploaie. Transportul într-un asemenea şlep nu mai era un transport, ci moarte în rate. În plus, ^ aproape că nu le dădeau să mănânce, iar odată aruncaţi în tundră – nici atât, îi lăsau să moară singuri cu natura.

  Cursele şlepurilor pe Dvina de Nord (şi pe Vâcegda) nu încetaseră nici în anul 1940, ba chiar se învioraseră foarte mult: aşa au fost transportaţi ucrainenii şi bieloruşii apuseni, care fuseseră eliberaţi, în cală, deţinuţii stăteau în picioare strâns lipiţi unul de altul, şi nu doar o singură zi. Urinau în borcane de sticlă, le dădeau din mină în mână şi le goleau prin hublou, însă treaba mai serioasă o făceau în pantaloni.

  Transportul cu şlepul pe Enisei s-a consolidat şi cu trecerea deceniilor a devenit permanent. La Krasnoiarsk, pe malul fluviului, au fost construite în anii ’30 nişte şoproane, şi sub aceste şoproane în primăverile siberiene reci, deţinuţii tremurau câte o zi şi câte două, aşteptând să fie transportaţi. Şlepurile destinate transportării deţinuţilor pe Enisei sunt prevăzute cu o cală permanent echipată, cu trei nivele, întotdeauna întunecoasă. Numai prin puţul deschizăturii unde se află scara pătrunde o lumină difuză. Escorta locuieşte în căsuţa de pe punte. Santinelele păzesc ieşirile din cală şi supraveghează întinsul apei, să nu se fi aruncat careva. Garda nu coboară niciodată în cală, oricâte gemete şi vaiete s-ar auzi de acolo. Şi deţinuţii nu sunt scoşi niciodată deasupra, la plimbare. Convoaielor transportate în anii 1937-1938, 1944-1945 (putem băga mâna în foc că şi în intervalele dintre aceşti ani), jos, în cală, nu li se acorda nici un ajutor medical. Deţinuţii de la „etaje” stau claie peste grămadă pe două rânduri: un rând cu capul spre bord, altul cu capul Ia picioarele primului rând. Ca să ajungă la hârdăul igienic, cei de la etaje nu pot decât călcând peste oameni. Nu este permis întotdeauna să se scoată hârdaiele cu murdărie (închipui-ţi-vă cum este scos un astfel de hârdău pe scara abruptă, în sus!), ele sunt pline ochi, lichidul se revarsă şi se scurge la nivelurile inferioare. Iar oamenii stau culcaţi. Mâncarea, veşnica zămârcă este adusă în butoiaşe de către auxiliari, recrutaţi dintre deţinuţi, şi acolo, în veşnicul întuneric (astăzi poate au introdus lumina electrică) o distribuie la lumina unor gazorniţe poreclite „lilieci”. Un astfel de transport, până la Dudinka, dura uneori şi o luna. (Acum, fireşte, o pot scoate la capăt într-o săptămână.) Din