pricina bancurilor de nisip şi a altor obstacole pe apă, călătoria se prelungea, proviziile de alimente se terminau şi atunci deţinuţii nu primeau nimic de mâncare câteva zile (fireşte, pe urmă nu primeau şi pentru zilele când răbdaseră).

  Un cititor în/estrat cu perspicacitate poate acum şi fără ajutorul autorului să adauge că hoţii şi bandiţii ocupă rândul de sus şi cât mai aproape de deschizătură – de aer, de lumină. Ei au alata acces la distribuirea pâinii de câtă pâine au nevoie, şi dacă transportul decurge greu, atunci nu se sfiesc să

  *în anul 1897. V. LLemn a urcat la bordul vaporului. Sflntul Nicolae” în portul de pasageri ca un om liber.

  Arunce sfânta cârjă (adică să confişte raţia necuvântătoarelor cenuşii). Drumul cel lung, hoţii îl scurtează jucând cărţi. Cărţile şi le confecţionează singuri, iar mizele pentru joc şi le adună prin percheziţionarea tuturor fraierilor, indiferent în ce sector al şlepului se află. Lucrurile jefuite o vreme sunt pierdute şi răs-pierdute la joc între hoţi, apoi sunt transmise, sus, escortei. Da, cititorul a ghicit: escorta lucrează mână în mână cu hoţii, păstrează lucrurile furate ori le vinde la debarcadere şi în schimb aduc mâncare hoţilor.

  Rezistenţă? Foarte rar. Iată unul dintre cazurile care s-au păstrat, în anul 1950, într-un şplep asemănător şi amenajat identic, doar că era unul mai mare – maritim, în convoiul pornit din Vladivostok spre Sahalin, şapte băieţi neînarmaţi, aparţinând articolului Cincizeci şi Opt, au opus rezistenţă hoţilor (erau din categoria câinilor), în jur de vreo optzeci de inşi (şi, ca întotdeauna, nu fără cuţite). Aceşti câini percheziţionaseră întreg convoiul încă din închisoarea de tranzit „Trei-zece” din Vladivostok, ei percheziţionează foarte minuţios, nu se lasă mai prejos decât temnicerii, cunosc toate ascunzişurile, dar la nici o percheziţie niciodată nu se descoperă totul. Ştiind asta, când au ajuns în cală au făcut un anunţ mincinos: „Cine are bani poate cumpăra mahorcă”. Şi Misa Graciov a scos trei ruble, ascunse în pufoaică. Clinele Volodka-Tătarul a strigat la el: „Păi, bine, lepădătură, de ce nu-ţi plăteşti impozitele?” Şi a sărit să i-o ia. Dar fostul plutonier de armată Pavel (numele de familie nu s-a păstrat) l-a îmbrâncit. Volodka-Tătarul a sărit la el cu degetele praştie, dar Pavel l-a trântit la pământ. Numaidecât au sărit vreo douzeci-treizeci de câini, i; ur în jurul lui Graciov şi Pavel s-au strâns Volodia Şpakov, fost căpitan în armată; Serioja Potapov; Volodia Reunov, Volodia Tretiuhin, foşti plutonieri; şi Vasia Kravţov. Şi ce s-a întâmplat? Totul s-a terminat cu câteva lovituri reciproce. Fie că hoţii şi-au dat pe faţă tradiţionala şi adevărata laşitate (mascată întotdeauna sub o falsă dârzenie şi dezinvoltură) ori i-a împiedicat faptul că se aflau în apropierea santinelei (totul se petrecea chiar sub chepeng), iar ei se păstrau pentru un obiectiv social mult mai important: mergeau să cucerească închisoarea de tranzit din Alexandrovsk (chiar aceea pe care ne-a descris-o Cehov5), să le-o sufle hoţilor cinstiţi, şi şantierul din Sahalin (fireşte, nu pentru a construi). Ei s-au retras, mulţumin-du-se cu ameninţarea: „Pe uscat o să vă prefacem în gunoi!” (Lupta n-a mai avut loc, şi din băieţi n-au făcut „gunoi”. La închisoarea din Alexandrovsk îi aştepta o surpriză neplăcută: ea fusese cucerită de hoţii cinstiţi.)

  Pe vapoarele având destinaţia Kolâma, totul este organizat la fel ca pe şlepuri, doar că la o scară mai mare. Oricât ar părea de ciudat, mai sunt şi astăzi în viaţă câţiva dintre deţinuţii! Trasportaţi acolo în primăvara lui 1938, cu ocazia cunoscutei misiuni a navei „Krasin” 6, cu vechile vapoare-galoşi: „Djurma”, „Kulu”, „Novostroi”, „Dneprostroi”, cărora „Krasin” le croia drum printre gheţurile de primăvară, în calele friguroase şi murdare fuseseră de asemenea amenajate trei caturi, dar, în plus, la fiecare cat – pricluri supraetajate, din prăjini. Nu era chiar peste tot întuneric, din loc în loc mai ardea câte un felinar sau lampă de gaz. Rând pe rând, pe compartimente, îi scoteau la plimbare pe punte. Fiecare vapor transporta câte trei-patru mii de oameni. Cursa a durat mai mult de o săptămână. În vremea asta pâinea luată din Vladivostok s-a mucegăit, şi au redus norma de la 600 grame la 400. Erau hrăniţi cu peşte, iar apă de băut… Ei da, da, nu trebuie să fiţi răutăcioşi, cu apa întâmpinau dificultăţi temporare, în comparaţie cu transporturile fluviale, aici mai erau şi furtuni, rău de mare: oamenii sleiţi de puteri vomitau şi nu erau în stare să se ridice din această vărsătură greţoasă întinsă în straturi pe toată pardoseala în drum a avut loc şi un incident politic. Vasele trebuiau să treacă prin strâmtoarea La Perouse, foarte aproape de insulele japoneze. Şi iată că brusc au dispărut mitralierele din turnurile de pază ale navei, oamenii din escortă s-au îmbrăcat în civil, calele au fost ermetic închise, ieşirea pe punte interzisă, în documentele de bord încă de la Vladivostok se menţionase cu precauţie că nu transpotă, Doamne fereşte, deţinuţi, ci lucrători angajaţi pentru Kolâma O mulţime de ambarcaţiuni japoneze forfoteau pe lângă vapoare fără să bănuiască nimic. (Altădată, în 1939, cu „Djurma” s-a întâmplat altceva: hoţii din cală s-au strecurat în cambuză, au jefuit-o, apoi i-au dat foc. Asta s-a întâmplat când tocmai treceau pe lângă Japonia. „Djurma” a început să scoată fum, japonezii şi-au oferit ajutorul, dar căpitanul a refuzat, şi nici măcar n-a deschis tambuchlurile! Când s-au depărtat de japonezi, au aruncat în mare cadavrele celor ce s-au asfixiat, iar alimentele arse, pe jumătate compromise, le-au dat în lagăr pentru raţiile deţinuţilor.)

  De atunci au trecut decenii, dar câte cazuri nu se întâmplă pe mările lumii, şi cei aflaţi în nenorocire nu mai sunt deţinuţi, ci cetăţeni sovietici, dar invocându-se mereu acelaşi secret, prezentat drept mândrie naţională, este refuzat orice ajutor! Mai bine să ne înghită rechinii, decât să acceptăm mina voastră care ne oferă ajutor! Secretul este cancerul nostru!

  Înainte de Măgădan caravana s-a împotmolit printre gheţuri, n-a mai putut s-o ajute nici „Krasin” (era prea devreme pentru navigaţie, dar se grăbeau să ducă forţa de muncă la destinaţie, în ziua