de 2 mai, neputând ajunge la ţărm, deţinuţii au fost debarcaţi pe gheaţă. Noilor veniţi li s-a deschis înainte priveliştea puţin veselă a Măgădanului de atunci: mici vulcani stinşi, pustii, nici un copac, nici un tufiş, nici o pasăre, doar câteva căsuţe de lemn şi clădirea cu un etaj a Dalstroiului. Totuşi, jucându-se de-a reeducarea, adică prefăcându-se că n-au adus oase pentru pavarea Kolâmei aurifere, ci doar cetăţeni sovietici temporar izolaţi, care se vor mai întoarece la viaţa creatoare, i-au întâmpinat cu fanfara Dalstroiului. Fanfara cânta marşuri şi valsuri, iar oamenii istoviţi, pe jumătate morţi, se târau pe gheaţă într-un şir cenuşiu, trăgând după ei lucrurile lor de la Moscova (acest convoi imens, în întregime politic, aproape că n-a întâlnit încă hoţi) şi călind pe umeri alţi oameni doar pe jumătate vii: reumatici şi ologi (ologii erau şi ei condamnaţi).

  Bag de seamă însă că încep să mă repet, că va fi anost de scris şi anost de citit, căci cititorul ştie totul dinainte: acum îi vor transporta cu camioanele cale de sute de kilometri, apoi zeci de kilometri îi vor duce pe jos. Şi acolo ei vor inaugura noi lagăre şi chiar din prima clipă după ce au sosit se vor duce La lucru, iar de mâncat vor mânca peşte şi făină înmuiată cu zăpadă. Şi vor dormi în corturi.

  Da, aşa este. Deocamdată însă, în primele zile, vor fi instalaţi aici, la Măgădan, tot în corturi polare. Aici vor fi trecuţi prin comisie, adică examinaţi despuiaţi, şi, după starea şezutului, se va determina capacitatea lor de muncă (şi toţi se vor dovedi apţi). Apoi, desigur, îi vor duce la baie, şi la vestiar le vor ordona să-şi lase hainele de piele, cojoacele, puloverele de lână, costumele din stofă fină, pâslarii cu talpă de piele, cizmele (căci doar n-au venit mujici proşti, ci activişti de seamă ai pardidului: redactori şefi de ziare, directori de trusturi şi uzine, lucrători de la comitetele regionale de partid, profesori de economie politică, oameni, care la începutul anilor ’30 cunoşteau valoarea lucrurilor). „Da cine le va păzi?” întreabă novicii neîncrezători. „Cine are nevoie de lucrurile voastre? Răspund jigniţi cei din personal. Intraţi şi spălaţivă liniştiţi”. Şi ei intră. Ieşirea va fi pe altă uşă, iar acolo vor primi pantaloni negri de bumbac şi bluze, pufoaice de lagăr fără buzunare, bocanci din piele de porc. (O, ăsta nu-i un fapt mărunt! Asta înseamnă despărţirea de viaţa anterioară, şi de titluri, şi de funcţii, şi de onoruri.) „Da unde sunt lucrurile noastre?!” vor striga ei. „Lucrurile voastre au rămas acasă! Se răsteşte la ei un nu ştiu ce şef. În lagărul nostru este comunism! Cap de coloană, înaite marş!”

  Păi dacă este „comunism”, ce să mai zică? Doar pentru el şi-au dat viaţa…

  Există însă şi transporturi efectuate cu căruţele ori pur şi simplu pedestre. Ţineţi minte, în romanul învierea erau minaţi pe jos, într-o zi însorită, de la închisoare la gară. Iar în Minusinsk, în anul 194…, după ce un an întreg nu-i scoseseră nici măcar la plimbare, oamenii se dezvăţaseră să mai meargă, să respire, să privească lumina, i-au scos, i-au aliniat şi i-au mânat douăzeci şi cinci de kilometri până la Abakan. Cel puţin zece oameni au murit pe drum. Despre aceasta nu se va scrie nici un roman mare, nici măcar un capitol din el: când locuieşti la cimitir, nu-ţi mai vine să jeleşti.

  Transportul pedestru este bunicul transportului pe calea ferată, bunicul vagon-zak-ului şi bunicul „roşcovanelor”, în zilele noastre este folosit tot mai puţin, doar acolo unde încă nu este posibil transportul mecanic. Uite aşa îi duceau pe condamnaţii din Leningradul aflat sub blocadă pe un traseu peste Ladoga până la trenurile roşii (femeile mergeau laolaltă cu prizonierii germani, iar pe bărbaţii noştri îi despărţeau cu baionetele de femei ca să nu le ia pâinea. Pe cei care cădeau, îi descălţau numaidecât şi îi aruncau, vii sau morţi, într-un camion). Astfel, în anii ’30, de la închisoarea de tranzit din Kotlas expediau zilnic convoaie de câte o sută de oameni până la Ust-Vâm (cam trei sute de kilometri), iar uneori şi până la Cibiu (peste cinci sute). Odată, în 1938, au mânat astfel un convoi de femei. Aceste convoaie parcurgeau douăzeci şi cinci de kilometri pe zi. Escorta avea unul sau doi câini, pe cei ce rămâneau în urmă îi îmboldeau cu patul armelor. E drept, lucrurile Deţinuţilor, cazanul şi alimentele le cărau în căruţele care veneau în urmă, ceea ce amintea de convoaiele clasice din secolul trecut. Existau şi izbe de popas: casele părăginite ale deschiaburiţilor, cu ferestrele sparte, cu uşile scoase. Contabilitatea închisorii de tranzit din Kotlas elibera alimente pentru un timp calculat teoretic: dacă drumul va decurge normal, niciodată pentru o zi în plus (principiul general al tuturor contabilităţilor noastre), în cazul când întârziau pe drum, economiseau cât puteau alimentele ori le dădeau să mănânce terci din făină de secară fără sare, ori nu le dădeau nimic, în privinţa asta se deosebea de convoiele clasice.

  În anul 1940, convoiul în care se afla şi A. I. Oleniov, după ce a fost descărcat din şlep, s-a deplasat mai departe prin taiga pe jos şi (de la Kniaj-Pogost la Cibiu) fără pic de hrană. Au băut apă din bălţi şi curând i-a doborât dizenteria. Cădeau fără puteri, şi câinii sfârtecau hainele celor căzuţi. La Ijma prindeau peşte cu pantalonii şi îl mâncau crud. (Şi când au ajuns într-o poiană, au fost anunţaţi: aici veţi construi calea ferată Kotlas-Vorkuta!)

  Şi în alte puncte ale nordului nostru european au fost trimise convoaie pedestre până când, pe aceleaşi rute, pe terasamentele construite de deţinuţii din primele serii, au început să circule veselele vagoane roşii, transportând deţinuţii din seria a doua.

  Transporturile pedestre au tehnica lor, care este elaborată acolo unde trebuie duşi mai des şi mai mulţi. Când pe o potecă din taiga este mânat un convoi de la Kniaj-Pogost până Ja Vesliana şi deodată nu ştiu care deţinut a căzut şi mai departe nu