poate merge, ce credeţi că este de făcut cu el? Gân-diţi-vă bine – ce? Că doar n-or să oprească întreg convoiul! Şi pentru fiecare deţinut căzut n-o să lase câte un puşcaş, puşcaşii sunt puţini, iar deţinuţii sunt mulţi. Deci?… Puşcaşul rămâne cu el pentru scurtă vreme, apoi ajunge convoiul din urmă – singur.

  Cel mai mult s-au menţinut transporturile pedestre, devenite permanente, de la Karabas la Spassk. Nu sunt în total decât treizeci şi cinci – patruzeci de kilometri, dar trebuie străbătuţi într-o singură zi de către o mie de oameni dintr-o dată, între care se se află mulţi slăbiţi. Aici se aşteaptă că vor cădea mulţi şi vor rămâne în urmă pradă acelei lipse de voinţă şi indiferenţe dinaintea morţii, încât poţi să-i şi împuşti că tot nu pot să meargă. De moarte nu se mai tem, dar de bâtă? De bâta neobosită care îi loveşte mereu pe unde nimereşte? De bâtă ei se tem şi vor merge mai departe! Acest lucru e verificat, aşa este. Şi iată, convoiul este înconjurat nu numai cu lanţul obişnuit de trăgători cu automate, care se ţin la o distanţă de cincizeci de metri, dar şi cu un lanţ interior de soldaţi fără arme, dar cu bâte. Cei care rămân în urmă sunt bătuţi (cum a prezis, de altfel, şi tovarăşul Stalin), sunt bătuţi şi iar bătuţi. Ei sunt sleiţi de puteri, dar merg, şi este de mirare că mulţi dintre ei ajung la destinaţie! Ei nu ştiu că asta este proba bâtei şi că pe cei pe care nici cu bâtele nu-i mai scoală să meargă – pe aceia îi culeg căruţele care vin în urmă. Experienţă organizatorică! (Se poate ridica întrebarea: de ce nu-i urcă pe toţi în căruţe de la început?… Da de unde căruţe? Şi de unde cai? Căci noi avem tractoare. Şi ce preţ o fi având astăzi ovăzul…?) Transportul pedestru s-a folosit intens în anii 1948-1950.

  În anii ’20, transporturile pedestre erau modalitatea cea mai des întâlnită. Eram copil, dar mi le amintesc foarte bine: pe străzile din Rostov pe Don convoaiele treceau fără a mai fi ferite de privitori. Şi, fiindcă veni vorba, celebra comandă:„…Foc fără avertisment!” atunci suna altfel, tot din pricină că era altă tehnică: deseori, escorta era înarmată doar cu săbii. Atunci comanda suna aşa: „Un pas înapoi, escortă împuşcă-retează!” Sună grozav acest „împuşcă-retează!” Şi nu poţi să nu-ţi închipui că, îndată îţi vor reteza capul pe la spate.

  Ba chiar şi în 1936, în februarie, prin Nijni Novgorod mărşăluia un convoi de bătrâni de dincolo de Volga, cu barba lungă, îmbrăcaţi în zăbunuri făcute în casă şi încălţaţi cu opinci şi obiele: „Rusia care dispare”… Şi brusc le-au tăiat drumul trei automobile cu preşedintele VŢIK – Kalinin. Convoiul a fost oprit. Kalinin a trecut, dar n-a manifestat nici un interes.

  Cititorule, închide ochii. Auzi un zgomot de roţi? Trec vagon-zak-urile. Trec „roşcovanele”, în orice minut din zi şi din noapte, în orice zi din an. Şi, iată, se aude plescăit de apă: trec şlepurile cu deţinuţi. Şi, iată, huruie molarele dubelor. Tot timpul debarcă, îmbarcă ori transbordează pe cineva. Dar de unde vine această larmă? Din celulele arhipline ale închisorilor de tranzit. Şi acest urlet? Sunt vaietele celor jefuiţi, violaţi, bătuţi…

  Am trecut în revistă toate modalităţile de transport şi am constatat că sunt unul mai prost decât altul. Am examinat închisorile de tranzit, dar n-am găsit că vreuna ar fi mai bună. Şi chiar cea mai de pe urmă speranţă omenească, speranţa că îl aşteaptă ceva mai bun, că în lagăr va fi mai bine, este o speranţă mincinoasă.

  În lagăr va fi mai rău!

  Capitolul 4 DIN INSULĂ în INSULĂ SE întâmplă uneori ca zeki să fie transportaţi de pe o insulă pe alta a Arhipelagului pur şi simpu câte unul într-o luntre solitară. Aceasta se numeşte escortă specială. Este modalitatea de transport cea mai puţin dură, aproape nu se deosebeşte de călătoria în stare de libertate. Puţini au norocul să se deplaseze astfel. Mie, pe întreg parcursul vieţii de deţinut, mi s-a întâmplat de trei ori.

  Escorta specială se dă din dispoziţia unor persoane de rang mare. Ea nu trebuie confundată cu repartiţia specială, care este semnată de aparatul GULag-ului. Deţinutul cu repartiţie specială cel mai adesea călătoreşte împreună cu convoaiele obişnuite, cu toate că şi el are parte de porţiuni minunate de drum (cu atât mai frapante). De pildă, letonul Hans Bernstein călătoreşte din Nord pe Volga inferioară cu repartiţie specială pentru agricultură. Călătoreşte în toate condiţiile descrise până acum: înghesuială, umilinţe, câini asmuţiţi asupra lui, baionete în spate, strigăte de „un pas la dreapta, un pas la stânga…” – şi deodată îl debarcă în micuţa gară Zanzevatka. Aici este preluat de un gardian liniştit, care nu purta nici un fel de armă. Acesta îi spune, căscând: „Bine, o să înnoptezi la mine. Mâine o să te duc în lagăr, până atunci te poţi plimba”. Şi Hans se plimbă! Puteţi oare înţelege ce înseamnă să te poţi plimba pentru un om condamnat la zece ani, care şi-a luat de multe ori adio de la viaţă, care încă azi-dimineaţă se mai afla în vagon-zak, iar mâine va fi în lagăr? Acum însă el se plimbă şi priveşte forfota găinilor din grădiniţa gării, priveşte cum femeile, care n-au vândut pasagerilor din tren nici unt, nici pepeni galbeni, se pregătesc de plecare. El face trei, patru, cinci paşi într-o parte şi nimeni nu-i strigă „Stai!”, cu degete neîncrezătoare atinge frunzele de salcâm şi e gata să -l podidească plânsul.

  Escorta specială este pe de-a-ntregul o astfel de minune, de la început până la sfârşiL Acum nu mai ai de-a face cu convoiul comun, nu-ţi mai duci mâinile la spate, nu te mai dezbraci la pielea goală, nu te mai aşezi cu fundul pe pământ, nici nu vei fi percheziţionat. Escorta se poartă prieteneşte şi chiar îţi vorbeşte cu „dumneavoastră”. Te avertizează în mod general: dacă încercaţi să fugiţi, noi, de obicei