tragem. Revolverele noastre sunt încărcate, le avem în buzunar. Haideţi dar să călătorim fără complicaţii, purtaţi-vă cât mai degajat, nu lăsaţi să se înţeleagă că sunteţi deţinut. (Vă rog foarte mult să remarcaţi că şi aici, ca întotdeauna, interesele individului şi interesele statului coincid pe deplin.)

  Viaţa mea de lagăr a luat o altă întorsătură în ziua când, cu degetele zgârcite (din pricina uneltei pe care o ţineam în mâini, degetele încetaseră să mi se mai dezdoaie), mă pregăteam să încep lucru în brigada de dulgheri, iar şeful m-a tras la o parte şi cu un respect neaşteptat mi-a spus: „Ştii, prin hotărârea ministrului afacerilor interne…”

  Am încremenit. Brigada a plecat, iar „slujbaşii” din zonă s-au îngrămădit în jurul meu. Unii ziceau: „Or să-ţi mărească pedeapsa”, alţii: „Or să te elibereze”, însă toţi erau de acord că n-o să -l pot evita pe ministrul Kruglov1. Eu, de asemenea, oscilam între o nouă condamnare şi eliberare. Uitasem cu totul că în urmă cu o jumătate de an în lagărul nostru venise nu ştiu ce tip care ne-a dat să completăm fişele de evideţă ale GULag-ului (după război au început această treabă în lagărele cele mai apropiate, dar este puţin probabil că au dus-o la bun sfârşit). Coloana cea mai importantă din acesta fişă era „specialitatea”. Şi pentru a-şi urca preţul, zeki treceau aici specialităţile cele mai apreciate în GULAG: „frizer”, „croitor”, „magazioner”, „brutar”. Eu, în-chizând ochii pe jumătate, am scris: „specialist în fizica nucleară”. Specialist în fizica nucleară n-am fost de când mama m-a făcut, doar înainte de război frecventasem un curs la universitate, cunoşteam denumirile şi parametrii particulelor atomice şi m-am hotărât la această specialitate. Era anul 1946, bomba atomică avea mare căutare. Eu însă nu am acordat nici o importanţă acelei fişe, uitasem de ea.

  Există o legendă absolut îndoielnică, neclară, neconfirmată de nimeni, dar care poate fi auzită din când în când prin lagăr: că undeva, în acest Arhipelag, există nişte insule mici aşa-numite ale paradisului. Nimeni nu le-a văzut, nimeni n-a fost acolo, iar cei care au fost tac, nu vor să spună nimic. Se zice că în acele insule curg râuri de lapte şi miere, iar hrana oamenilor nu este mai jos de ouă şi smântână; acolo, se spune, este curat, întotdeauna cald, muncă intelectuală şi ultrasecretă.

  Şi iată, în aceste insule ale paradisului (în limbajul puşcăriaşilor – şă-raşki) mi-am ispăşit eu jumătate din pedeapsă. Lor le datorez faptul că am rămas în viaţă, în lagăre n-aş fi supravieţuit până la sfârşitul condamnării. Lor le datorez faptul că scriu această încercare de investigaţie literară, deşi lor nu le-am rezervat loc în această carte (lor le-am dedicat un roman2). Şi din aceste insule: din prima în cea de a doua, din cea de a doua în cea de a treia, am fost eu transportat cu escortă specială: doi gardieni şi eu.

  Dacă sufletele morţilor zboară uneori printre noi, ne văd, citesc cu uşurinţă cele mai infime porniri ale noastre, dar noi nu le vedem şi nu le ghicim prezenţa imaterială, aşa este şi călătoria cu escortă specială.

  Tu te cufunzi în vâltoarea vieţii libere, te înghionteşti în holul gării. Izbuteşti să parcurgi nişte anunţuri care, cu siguranţă, nu te privesc din nici un punct de vedere. Te-ai aşezat pe „canapeaua” veche a gării şi asculţi discuţii ciudate, lipsite de seriozitate: că nu ştiu care bărbat îşi bate soţia ori a lăsat-o; o soacră, nu ştiu de ce, nu se înţelege cu nora; vecinii de apartament comun lasă lumina aprisă pe coridor şi nu îşi şterg picioarele; nu ştiu cine îi pune nu ştiu cui beţe în roate la serviciu; cuiva i se propune un post bun, dar el nu se hotărăşte să ceară transferul: nu e deloc uşor să te muţi dintr-un loc într-altul!

  Asculţi toate acestea şi fiorii renunţării îţi furnică pielea spatelui şi a capului: şi îţi apare atât de clar adevărata măsură a lucrurilor în Univers! Măsura tuturor slăbiciunilor şi pasiunilor! Iar acestor păcătoşi nu le-a fost dat nicicum să o vadă. Viu cu adevărat, autentic viu nu eşti decât tu, cel imaterial, iar toţi aceştia doar dintr-o greşeala se socotesc în viaţă.

  Şi între voi se cască o prăpa’stie de netrecut! Nu poţi să-i strigi, nici să-i plângi, nici să-i scuturi de umăr, căci tu eşti un spirit, tu eşti o fantomă, iar ei – corpuri materiale.

  Oare cum să le sugerezi, cum să-i faci să înţeleagă: printr-o inspiraţie subită, printr-o nălucă, în somn? Fraţilor! Oameni buni! Pentru ce v-a fost dată viaţa?! Într-un miez de noapte întunecoasă se deschid larg uşile celulelor morţii şi oamenii cu suflet mare sunt duşi ca să fie împuşcaţi. Pe toate căile ferate ale ţării, în clipa aceasta, acum, după ce au mâncat scrumbia, oamenii îşi ling cu limba amară buzele uscate, visează la fericirea pe care ţi-o procură picioarele întinse, la liniştea care îi aşteaptă după ce şi-au făcut nevoile. Pe Kolâma, numai vara pământul se dezgheaţă la o adâncime de un metru, şi doar atunci îngroapă osemintele celor care au murit peste iarnă. Iar voi, sub cerul albastru, sub soarele dogoritor, aveţi dreptul să dispuneţi de soarta voastră, să mergeţi să beţi apă, să vă întindeţi, să vă duceţi unde poftiţi fără escortă! Ce vă pasă de lumina aprinsă în coridor? Ce treabă aveţi cu soacra aceea? Vreţi să vă spun eu acum care este esenţialul în viaţă, care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi având o superioritate egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu -l bei până la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţaţi de frig, şi setea, şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi