ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămâne în memoria lor…!

  Însă băieţii din escortă îşi mângâie revolverele negre din buzunare. Şi noi stăm, toţi trei, alături, ca nişte oameni serioşi, ca nişte prieteni paşnici, îmi şterg fruntea, închid ochii, îi deschid – din nou acelaşi vis: o mulţime de oameni neescortată de nimeni. Eu îmi amintesc perfect că azi-noapte am dprmit în celulă şi mâine voi fi din nou într-o celulă. Apar nişte controlori cu cleştii lor: „Biletul dumneavoastră!” „E la tovarăşul meu”.

  Vagoanele sunt pline („pline” precum în lumea liberă, nimeni nu s-a întins sub banchetă, nimeni nu s-a aşezat în spaţiul de trecere). Mi s-a spus să mă comport degajat şi eu mă comport mai mult decât degajat: am văzut că în compartimentul vecin era un loc liber la fereastră şi m-am mutat acolo. Dar pentru băieţii din escortă nu s-au găsit locuri. Ei stau în compartimentul dinainte şi nu mă scapă din ochi. La Pereborî se eliberează locul din faţa mea, Dar, înaintea gardianului meu, izbuteşte să ocupe locul un flăcău botos, care purta scurtă îmblănită şi o căciulă de blană, cu un geamantan simplu de lemn, dar solid. Am recunoscut acest geamantan: era confecţionat într-un lagăr, made în Arhipelag.

  „U-u-uf’, răsuflă din greu flăcăul. Deşi este lumină puţină, văd însă că este roşu la faţă, urcarea în tren fusese cu bătaie. Şi scoate un bidonaş:” Bei o gură de bere, tovarăşe? „Ştiu că escorta mea stă ca pe jăratic în compartimentul vecin: nu trebuie să beau băuturi alcoolice, n-am voie! Dar trebuie să mă comport degajat. Şi las să-mi scape neglijent: Da, mulţumesc, poţi să-mi torni”. (Bere? Bere! De trei ani nu mai băusem nici o înghiţitură! Mâine, în celulă, o să mă laud: am băut bere!) Se întunecase, în vagon nu se aprind becuri electrice: debandada postbelică, într-un felinar vechi, deasupra uşii arde un muc de luminare pentru patru compartimente deodată: două înainte, două în spate. Eu şi flăcăul discutăm amical, aproape fără să ne vedem unul pe celălalt. Oricât se apleacă gardianul meu – nu aude nimic din pricina ţăcănitului roţilor, în buzunar am o carte poştală pentru acasă. Acum o să-i explic conlocuitorului meu simplu cine sunt eu şi o să -l rog să mi-o pună la cutia de scrisori. Judecând după geamantan şi el a fost închis. Dar el mi-a luat-o înainte: „Ştii, abia am obţinut acest concediu. Doi ani de zile nu mi-au aprobat, am o slujbă tare păcătoasă”. – „Ce fel de slujbă?” – „Tu nu ştii. Eu sunt asmodeu? Epoleţii albaştri, n-ai văzut niciodată?” Ptiu, drace, cum de nu mi-am dat seama de la început: Pereborî este centrul lagărelor de pe Volga, iar vali/a i-au lucrat-o zekl pe degeaba. Doamne, cum este ţesută viaţa noastră: la două compartimente nu erau de ajuns doi asmodei, s-a mai urcat şi al treilea! Poate că pe undeva se ascunde şi cel de al patrulea? Poate că sunt în toate compartimentele?… Poate că încă vreunul dintre ai noştri călătoreşte cu escortă specială?

  Flăcăul meu se vaită întruna, se plânge de soartă. Atunci eu îi dau o replică enigmatică: „Dar celor pe care tu îi păzeşti, care au primit câte zece ani de pomană, crezi că le este mai uşor?” Numaidecât s-a închis în el şi a tăcut până dimineaţa: observase dinainte în semiîntunerc că purtam manta şi tunică de militar. La început o fi crezut că sunt vreun simplu militar, iar acum, naiba să -l ia, poate crede că sunt un agent operativ al MVD-ului? Că vânez fugari? De ce mă aflu în acest vagon? Iar el a înjurat lagărul în faţa mea…

  Mucul din felinar s-a topit, dar tot mai arde. Pe raftul al treilea de bagaje, un tânăr cu voce plăcută povesteşte despre război, despre cel adevărat, despre cel care nu se scrie în cărţi, fusese genist, povesteşte întâmplări adevărate. Şi este atât de plăcut că, uite, adevărul neîngrădit pătrunde totuşi în urechile cuiva.

  Puteam să povestesc şi eu… Chiar voiam să povestesc!… Dar nu, nu mai vreau. Cei patru ani de război ai mei au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Nici nu mai cred că au existat şi nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. Cei doi ani de aici, cei doi ani de Arhipelag, mi-au eclipsat drumurile frontului, au eclipsat totul. Cui pe cui se scoate.

  Şi iată, petrecând doar câteva ceasuri printre oamenii liberi, simt că gura mea rămâne mută, că eu n-am ce face printre ei, mă simt legat de aici. Vreau să vorbesc liber! Vreau să mă întorc în patria mea! Vreau acasă, în Arhipelagul meu!

  Dimineaţa uit cartea poştală pe poliţa de sus a compartimentului: însoţi-toarea de vagon trebuie să deretice cât de cât, dacă e om, o va pune la cutie…

  Ieşim în piaţă din gara laroslavl. Gardienii mei s-au nimerit ^novici, nu cunosc Moscova. Mergem cu tramvaiul „B”, hotărăsc eu pentru ei. În staţia de tramvai din mijlocul pieţei este mare îmbulzeală – e ora când lumea se duce la serviciu. Gardianul urcă la vatman şi îi arată legitimaţia de lucrător al MVD. Noi stăm pe platforma din faţă, cu figuri importante, de parcă am 11 deputaţi ai Mossovietului şi, bineînţeles, nu luăm bilete. Pe un bătrân nu -l lasă să urce prin faţă: nu eşti invalid, poţi urca şi prin spate!

  Ne apropiem de strada Novoslobodskaia, coborâm, şi pentru prima oară văd închisoarea Butârki din exterior, deşi sunt adus aici pentru a patra oară şi aş putea foarte uşor să-i schiţez planul interior. U-u, ce zid înalt şi sever, care se întinde pe