distanţa câtorva grupuri de clădiri! Inimile moscoviţilor îngheaţă când văd deschizându-se gura de oţel a acestor porţi. Eu însă părăsesc fără să regret trotuarele Moscovei, traversez ca acasă turnul cu boltă al postului de gardă, zâmbesc, intrând în prima curte, recunosc uşa principală de lemn sculptat şi nu-mi pasă că acum mă vor pune – iată că m-au şi pus – cu faţa la zid şi mă întreabă: „Numele? Prenumele, patronimicul?… Anul naşterii…?”

  Numele!… Rătăcitor printre Stele! 4 Corpul meu a fost înfăşat, dar sufle tul nu este în puterea lor.

  Eu ştiu: după câteva ore de proceduri inevitabile asupra corpului meu – boxă, percheziţie, eliberarea bonurilor, completarea fişei de intrare, dezinfecţie şi baie – voi fi introdus în celula cu două bolţi, cu arcadă atârnând la mijloc (toate celulele sunt aşa, cu două ferestre mari, cu o masă-dulap lungă, unde voi întâlni nişte oameni necunoscuţi, dar negreşit inteligenţi, interesanţi şi prietenoşi, şi ei vor începe să povestească, şi voi începe să povestesc şi eu, şi seara parcă nu-ţi vine să te culci numaidecât.

  Castroanele aici vor fi gravate (ca să nu fie luate la plecare): „Butiur”. Sanatoriul Butiur, cum râdeam aici data trecută. Un sanatoriu puţin cunoscut demnitarilor graşi, care doresc să slăbească, îşi târăsc burţile la Kislovodsk5, fac plimbări pe itinerarii dinainte stabilite, fac genuflexiuni, asudă o lună întreagă ca să dea jos două-trei kilograme. Dar în sanatoriul Butiur, care se află la doi paşi, oricare dintre ei ar slăbi o jumătate de pud într-o săptămână fără nici un fel de exerciţii.

  Este un fapt verificat. Şi fără excepţii.

  Unul dintre adevărurile de care te convinge închisoarea este acela că lumea e mică, pur şi simplu foarte mică. E adevărat că Arhipelagul GULAG care se întinde pe acelaşi spaţiu ca şi Uniunea Sovietelor, ca număr de locuitori este mult mai mic decât ea. Citi anume există în Arhipelag ne este Imposibil să aflăm. Se poate admite că în lagăre nu s-au găsit concomitent mai mult de douăsprezece milioane (unii intrau în pământ, Maşina aducea alţii). Şi politicii nu erau mai mult de jumătate dintre ei. Şase milioane. O ţară mică, precum Suedia sau Grecia, unde mulţi se cunosc între ei. Nu este de mirare, deci, că, nimerind în oricare celulă a oricărei închisori de tranzit, ascultând ce povestesc unii şi povestind la rândul tău, vei constata negreşit că tu şi colegii de celulă aveţi cunoscuţi comuni. (Dar cel mai elocvent este cazul lui Dolgan, care a stat la secret un an întreg, după Suhanovka, după bătăile lui Riumin şi spital a ajuns într-o celulă la Lubianka. Când s-a recomandat, isteţul F. Îi spune numaidecât: „A-a, păi eu te cunosc pe dumneata!” – „De unde? Întreabă Dolgan temător. Vă înşelaţi!” – „Nicidecum. Dumneata eşti americanul acela Alexander Dolgan, despre care presa burgheză a minţit că ai fost răpit, iar TASS a dezminţit. Eram liber atunci şi am citit”.) îmi place momentul când în celulă este introdus unul nou (nu un novice, acela intră deprimat, tulburat, ci un zek cu vechime), îmi place, de asemenea, când intru şi eu într-o celulă nouă (să mă ierte Dumnezeu, dar mai bine n-aş intra deloc): un zâmbet nepăsător, un gest larg: „Salutare, fraţilor!

  — Şi mi-am aruncat sacul pe priciul comun.

  — Ce noutăţi mai sunt anul acesta prin Butârki?” începem să facem cunoştinţă. Iată -l pe Suvorov, un flăcău cu articolul 58. La prima vedere nu pare cu nimic deosebit, dar stai puţin, stai puţin: la închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk a stat cu el în celulă un oarecare Mahotkin…

  — Daţi-mi voie, nu era aviator polar?

  — Da, da, numele lui a fost dat…

  — Unei insule din golful Taimâr. A fost condamnat în virtutea articolului 58-10. Înseamnă că l-au lăsat să plece la Dudinka, nu-i aşa?

  — Da. De unde ştiţi?

  Splendid, încă o verigă în biografia lui Mahotkin, care îmi era total necunoscut. Nu l-am întâlnit niciodată şi poate nici nu -l voi întâlni vreodată, dar memoria activă a înregistrat tot ce ştiu despre el: Mahotkin primise un cervoneţ, dar insula nu putea fi rebotezată, pentru că figura pe hărţile din toată lumea (nu era o insulă gulagovistă). A fost dus cu o saraşka aeronautică din Bolşevo, însă aici murea de plictiseală: aviator printre ingineri, nu-i dădeau posibilitatea să zboare. Saraşka aceea a fost împărţită în două, Mahotkin a nimerit în jumătatea din Taganrog şi se părea că toate legăturile cu el au fost întrerupte, în cealaltă jumătate, cea din Râbinsk, mi s-a povestit, flăcăul ceruse să zboare în Extremul Nord. Acum, iată, aflu că i-au aprobat. Toate acestea mie nu-mi servesc la nimic, dar am memorat totul. Peste zece zile însă voi nimeri în aceaşi boxă-baie (la Butârki există asemenea boxe simpatice, cu robinete şi ciubăr pentru a nu ocupa baia cea mare) cu un anume R. Nici pe acest R. Nu -l cunosc, dar el a zăcut o jumătate de an în spitalul din Butârki, şi acum pleacă la saraşka din Râbinsk. Încă trei zile, şi în Râbinsk, această cutie ermetic închisă, unde deţinuţilor li s-a tăiat orice legătură cu lumea exterioară, se va afla că Mahotkin este la Dudinka, precum şi locul unde m-au dus pe mine. Acesta e telegraful deţinuţilor: atenţie, memorie şi întâlniri.

  Dar acest bărbat simpatic, cu ochelari în rame de baga? Se plimbă prin celulă şi cu o voce plăcută de bariton cântă un lied de Schubert: Şi tinereţea iar m-apasă, Şi lungă-i calea spre mormânt…

  — Ţarapkin, Serghei Romanovici.

  — Daţi-mi voie, eu vă cunosc bine. Biolog? Nu v-aţi mai întors din străinătate? Din Berlin?

  — De unde ştiţi?

  — Păi, lumea este mică! În anul 1946, cu Nikolai Vladimirovici Timofeev-Ressovski…

  Ah, ce grozavă era celula aceasta! Cred că a fost cea mai splendidă din viaţa mea de închisoare!… Era în luna iulie. Am fost adus din lagăr la Butârki datorită enigmaticei „dispoziţii a ministrului afacerilor interne”. Sosisem după-amiaza, dar închisoarea era atât