de aglomerată, încât formalităţile de primire au durat unsprezece ceasuri şi doar la ora trei din noapte, istovit piua boxe, m-au introdus în celula nr. 75. Luminată din cele două bolţi de doua becuri electrice puternice, celula dormea ticsită, zbuciumându-se de zăpuşeală şi aer închis: aerul fierbinte de iulie nu circula prin ferestrele acoperite cu botniţe. Muştele fără somn bâzâiau şi se aşezau pe cei adormiţi, care tresăreau brusc. Unii îşi acoperiseră ochii cu batista de nas, ferindu-i de lumina puternică. Hârdăul igienic putea cumplit: pe o astfel de căldură, procesul de descompunere este mult mai rapid. Celula, proiectată pentru douăzeci şi cinci de oameni, nu era chiar exagerat de plină: doar vreo optzeci de persoane. Priclurile, şi pe stânga şi pe dreapta, erau pe de-a-ntregul ocupate, la fel şi scuturile suplimentare întinse peste culoarul de trecere, şi peste tot de sub paturi ieşeau picioare, iar tradiţionala masă-dulap de la Butârki era împinsă spre hârdău. Doar aici am mai găsit o bucăţică de pardoseală liberă şi m-am culcat. Cei care se sculau să meargă la hârdău au trecut peste mine, până dimineaţa.

  La comanda „Scularea!”, strigată prin ghişeu, totul s-a pus în mişcare: au început să strângă scuturile transversale, să împingă masa spre fereastră. S-au apropiat de mine să mă intervieveze: sunt novice sau pensionar de lagăr? S-a dovedit că în celulă se întâlneau două valuri: valul obişnuit al celor proaspăt condamnaţi, care urmau să fie expediaţi în lagăre, şi contravalul deportaţilor din lagăre, format întru totul din specialişti: fizicieni, chimişti, matematicieni, ingineri constructori, care nu ştiau unde vor fi trimişi, oricum – în nişte prea fericite institute de cercetări ştiinţifice. (Aflând toate astea, m-am liniştit: ministrul n-o să-mi mărească durata condamnării.) De mine s-a apropiat un om încă tânăr, ciolănos (dar foarte slab), cu nasul uşor coroiat:

  — Profesor Timofeev-Ressovski, preşedintele asociaţiei ştiinţifico-tehnice a celulei 75. Asociaţia noastră se întruneşte zilnic după raţia de dimineaţă lângă fereastra din stânga. Aţi putea să ne faceţi vreo comunicare ştiinţifică? Pe ce temă?

  Luat prin surprindere, stăteam în faţa lui în mantaua mea uzată şi căciula de iarnă (cei arestaţi iarna sunt sortiţi să poarte şi vara hainele de iarnă). Degetele încă nu mi se îndreptaseră de dimineaţă şi erau pline numai de juli-turi. Ce comunicare ştiinţifică puteam să fac eu? Atunci mi-am adus aminte că recent, în lagăr, am avut pentru două nopţi o carte adusă din lumea liberă: raportul oficial al ministerului de război al SUA privind prima bombă atomică. Cartea apăruse în primăvara asta. Nimeni din celulă nu a văzut-o? Ce întrebare deşartă – bineînţeles că nu. Era ironia soartei, care mă obliga să mă abat pe făgaşul fizicii nucleare, aleasă de mine la înscrierea în GULAG.

  După primirea raţiei, lângă fereastra din stânga s-a adunat asociaţia ştiinţifică şi tehnică – vreo zece oameni. Am ţinut comunicarea mea şi am fost primit membru în asociaţie. Unele lucruri le uitasem, altele nu le pricepusem, dar Nikolai Vladimirovici, deşi stătea de un an în închisoare şi n-avea de unde să ştie de bomba atomică, completa numaidecât lacunele expunerii mele. Un pachet de ţigări gol era tabla mea, în mână aveam o frântură interzisă dintr-un condei de plumb. Nikolai Vladimirovici mi le lua din mână şi desena, şi intervenea cu atâta siguranţă, de parcă era unul dintre fizicienii grupului din T, os Alamos.

  El lucrase, într-adevăr, cu unui dintre primele ciclotroane europene, dar pentru iradierea muştelor drosofile. Era unul dintre cei mai mari geneticieni contemporani. Zăcea deja la închisoare când Jebrak6, care nu ştia acest lucru (dar poate că ştia), a avut curajul să scrie pentru o revistă canadiană: „Biologia rusă înseamnă Timofeev-Ressovski” (în 1948, când a început distrugerea biologiei, lui Jebrak i s-a amintit de asta). Schrodinger, în broşura Ce este viaţa, a găsit loc să -l citeze de două ori pe Timofeev-Ressovski, care stătea de mult la închisoare.

  Iar el stătea în faţa noastră şi strălucea prin cunoştinţele sale din toate domeniile posibile ale ştiinţei. El poseda acea anvergură de care oamenii de ştiinţă din generaţiile următoare nici nu vor să audă (ori s-au schimbat posibilităţile de curprindere?). Cu toate că acum era atât de epuizat de foamea din timpul anchetei, încât aceste exerciţii nu erau prea uşoare pentru el. Pe linie maternă, el se trăgea dintr-o familie de nobili scăpătaţi din ţinutul Kalugăi, de pe râul Ressa, pe linie paternă – era descendent colateral din Stepan Razin7, şi robusteţea căzăcească se simţea foarte mult în el: în ciolanele lui mari, în seriozitate, în apărarea fermă împotriva anchetatorului, dar şi în foamea lui, mai puternică decât a noastră.

  Povestea lui era următoarea: în anul 1922, savantul german Vogt, care a înfiinţat la Moscova Institutul Creierului, a rugat să fie detaşaţi pentru a lucra permanent cu el doi studenţi absolvenţi. Astfel, Timofeev-Ressovski şi prietenul său Ţarapkin au fost detaşaţi în Germania pe timp nelimitat Deşi acolo n-au avut o conducere ideologică, ei au obţinut mari succese în ştiinţa propriu-zisă, şi când în 1937 (!) li s-a ordonat să se întoarcă în patrie, acest lucru, pentru ei, din pricina inerţiei, s-a dovedit a fi imposibil: nu puteau să abandoneze nici logica lucrărilor proprii, nici aparatura, nici elevii lor. Şi poate n-au putut şi din pricină că în patria lor acum ar fi trebuit în mod public să împroaşte cu scârnă munca lor de cincisprezece ani din Germania, şi numai asta le-ar fi dat dreptul să existe (oare le-ar fi dat?). Astfel au intrat în categoria „celor care nu s-au mai întors”, rămânând cu toate acestea patrioţi.

  În 1945, trupele sovietice au intrat în Buch (suburbia nord-estică a Berlinului), Timofeev-Ressovski le-a întâmpinat cu bucurie şi cu un institut întreg şi nevătămat: totul se rezolva cum nu se poate mai bine, acum nu trebuie să se mai despartă de institut! Au venit reprezentanţii, au făcut câţiva paşi încolo şi încoace, au zis: H-mm, împachetaţi totul în lăzi, le vom duce la Moscova.

  — Este imposibil! A zis Timofeev, sărind înapoi. Totul va fi pierdut! Instalaţiile