— H-m-m-m… S-au mirat şefii. Curând Timofeev şi Ţarapkin au fost arestaţi şi duşi la Moscova. Naivii, credeau că fără ei institutul n-o să funcţioneze. Chiar dacă nu funcţionează institutul, dar va triumfa linia generală! La Marea Lubianka, arestaţilor li s-a demonstrat cu uşurinţă că sunt trădătorii patriei (de patrie?), le-au dat câte zece ani, iar acum preşedintele asociaţiei ştiinţifice şi tehnice a celulei 75 se consola că n-a comis nicăieri nici o eroare.

  În celulele de la Butârki, arcurile care susţin priclurile sunt foarte joase: nici chiar administraţiei închisorii nu i-a trecut prin cap că sub ele vor dormi deţinuţi. De aceea, mai întâi îi arunci vecinului mantaua, ca s-o aştearnă el acolo, pe urmă te culci cu faţa în jos pe culoarul de trecere şi începi să te târăşti. Pe culoare trece lumea, pardoseala sub pat dacă se mătură o dată pe lună, pe mâini te speli doar la ieşirea de seară pentru nevoi, dar şi atunci fără săpun.

  — Nu poţi spune că îţi simţi corpul curat, precum Chivotul lui Dumnezeu. Dar eram fericit! Acolo, pe pardoseala de ciment de sub prici, unde m-am târât ca un câine, unde, de sus, din pat, ne curgea în ochi praf şi tot felul de gunoaie, eu eram absolut fericit, fără nici o rezervă fericit. Bine a zis Epicur: şi lipsa diversităţii poate fi simţită ca o plăcere când urmează după diverse neplăceri anterioare. După lagăr, care părea că nu se va sfârşi niciodată, după o zi de muncă de zece ore, după frig, ploaie, cu spatele beteag – o, ce fericire să stai lungit zile întregi, să dormi şi totuşi să primeşti şase sute cincizeci de grame de pâine^ şi de două ori hrană caldă: fiertură din nutreţ combinat şi carne de delfin, într-un cuvânt – sanatoriul Butiur.

  Să dormi! Este foarte important să te culci pe burtă, să te acoperi cu spatele şi să dormi! În timpul somnului nu-ţi cheltuieşti forţele şi nu-ţi chinuieşti inima, iar durata pedepsei scade, scade! Când viaţa noastră arde şi scânteiază ca o vâlvătaie, blestemăm necesitatea de a dormi opt ore de pomană. Când suntem năpăstuiţi, deznădăjduiţi, atunci – fii blagoslovit somn de paisprezece ore!

  În celula aceea m-au ţinut două luni şi am dormit pentru un an în urmă şi pentru un an înainte, în vremea asta, am ajuns pe sub prici până la fereastră şi m-am întors din nou lângă hârdău, acum în pat, şi în pat am ajuns până la arc. De acum dormeam puţin: sorbeam elixirul vieţii şi mă delectam. Dimineaţa -asociaţia ştiinţifică şi tehnică, pe urmă şahul, cărţile (trei-patru cărţi bune la Optzeci de oameni, se aştepta la rând), douăzeci de minute plimbare – acord major! Nu refuzăm plimbarea chiar dacă se nimereşte să fie ploaie torenţială. Dar lucrul cel mai important sunt oamenii, oamenii, oamenii! Nikolai Andreevici Semionov, unul din creatorii Dneproghesului. Prietenul lui de captivitate Fiodor Fiodorovici Karpov. Ironicul şi ingeniosul Viktor Kagan, fizician. Profesorul de conservator Volodia Klempner, compozitor. Un tăietor de lemne şi vânător din pădurile Viatkăi, de nepătruns ca un lac de pădure. En-te-esovistul Evgheni Ivanovici Divnici. El este şi propovăduitor al religiei ortodoxe, dar nu rămâne doar în cadrul teologiei, ci ponegreşte marxismul, declarând că în Europa de mult nu mai ia nimeni în serios această învăţătură, şi eu îi sar în apărare, doar sunt marxist. Cu un an în urmă cu câtă siguranţă l-aş fi bombardat cu citate şi cât de umilitor aş fi râs de el! Dar acest prim an de închisoare a depus în mine – când s-a întâmplat asta?

  — N-am observat -atâtea straturi de evenimente noi, de aspecte şi semnificaţii, încât eu nu mai pot să spun că ele nu există, că sunt o minciună burgheză! Acum trebuie să recunosc: da, ele există. Şi astfel, numaidecât lanţul argumentelor mele slăbeşte şi sunt învins cu mare uşurinţă.

  Şi din nou se perindă prizonierii, prizonierii şi iar prizonierii, valul din Europa nu se mai opreşte aproape de doi ani. Şi din nou emigranţii ruşi: din Europa şi din Mancluria. Iată cum se caută cunoscuţi printre emigranţi: din ce ţară sunteţi? Pe cutare îl cunoaşteţi? Bineînţeles că îl cunoaşte. (Aşa am aflat că a fost împuşcat colonelul lasevici.)

  Şi bătrânu] neamţ – neamţul acela corpolent, acum slab şi bolnav, pe care, cândva (cu două sute de ani în urmă?), în Prusia Orientală l-am obligat să-mi care geamantanul. O, ce mică este lumea!… Trebuia să ne vedem din nou! Bătrânul îmi zâmbeşte. M-a recunoscut şi el şi chiar pare să fie bucuros de întâlnire. M-a iertat A fost condamnat la zece ani, dar i-au mai rămas de trăit mult mai puţin… Şi încă un alt neamţ: un lungan tânăr, dar de la care nu poţi scoate un cuvânt – poate din pricină că nu ştie o boabă ruseşte. La început nici nu -l iei drept neamţ: tot ce avea nemţesc i-a fost smuls de pe el de către hoţi, care i-au dat în schimb o tunică sovietică decolorată. El era un celebru as al aviaţiei germane. Prima lui campanie a fost războiul Boliviei cu Paraguay-ul; cea de-a doua – războiul civil din Spania; cea de-a treia – campania din Polonia, cea de-a patra – zborurile deasupra Angliei; cea de-a cincea – Ciprul; ce-a de-a şasea – Uniunea Sovietică. Şi întrucât este un as, el nu putea să nu tragă din aer asupra femeilor şi copiilor! Criminal de război, zece ani şi cinci botniţe.…

  — Şi, desigur, în celula noastră există un conformist (precum procurorul Kretov): „Bine au făcut că v-au închis, ticăloşilor, contrarevoluţionarilor! Istoria o să vă macine oasele, veţi fi folosiţi ca îngrăşăminte!” – Şi tu, câine, vei ajunge tot îngrăşământ! „îi strigă şi lui. -” Nu, cazul meu va fi revizuit, deşi am fost condamnat, nu sunt vinovat! „Celula vuieşte, clocoteşte. Un profesor de limba rusă, cu părul cărunţise ridică din pat, desculţ, şi ca un nou Hristos întinde mâinile:” Copiii mei,