După cină şi ieşirea la „toaleta de seară”, la botniţele ferestrelor se lăsa noaptea, se aprindeau becurile istovitoare de sub tavan. Ziua îi desparte pe deţinuţi, noaptea îi apropie. Seara nu se încingeau discuţii, se organizau conferinţe ori concerte. Şi aici din nou strălucea Timofeev-Ressovski: a dedicat seri întregi Italiei, Danemarcii, Norvegiei, Suediei. Emigranţii povesteau despre Balcani, despre Franţa. Cineva a ţinut o conferinţă despre Le Corbusier, altcineva despre Gogol. Şi fumam ca turcii. Fumul din celulă puteai să -l tai cu cuţitul, se unduia precum ceaţa. Botniţa împiedica circulaţia aerului. La masă ieşea Kostia Kiula, leat cu mine, un băiat cu faţa rotundă, ochi albaştri, aproape ridicol de disproporţionat, şi ne recita din versurile sale, compuse în închisoare. Glasul i se frângea de emoţie. Poemele se intitulau: Cel dintâi colet, Soţiei, Fiului meu. Când asculţi la închisoare versuri compuse înlăuntrul ei nu te mai gândeşti dacă autorul s-a abătut ori nu de la sistemul silabo-tonic sau dacă versurile se termină în asonante ori în rime perfecte. Aceste versuri sunt sânge din inima ta, lacrimile soţiei tale. Cei din celulă piângeau*.

  De atunci, din această celulă, am simţit şi eu îndemnul să scriu versuri despre închisoare. Acolo, eu recitam din Esenin, aproape interzis înainte de război. Tânărul Bubnov, fost prizonier, iar înainte, pare-se, student, care n-a apucat să-şi termine studiile, privea cu evlavie la cei ce recitau, faţa lui era plină de lumină. El nu era specialist, el nu venea din lagăr, ci mergea în lagăr, şi mai mult ca sigur – ţinând seama de puritatea şi francheţea caracterului său – ca să moară, cei ca el nu rezistă acolo. Şi aceste seri în celula 75 au constituit pentru el şi pentru alţii – în alunecarea spre moarte, frânată pentru o clipă – imaginea acelei lumi minunate care există şi va exista, dar în care cruda soartă nu i-a îngăduit să trăiască nici măcar un anişor, un anişor din vârsta lui fragedă.

  Cădea cu zgomot planşeta ghişeului şi răsuna răcnetul vertuhaiului: „Sti-i-ingerea!” Nu, nici înainte de război, urmând cursurile a două facultăţi deodată, dând meditaţii şi încercându-mi puterile în ale scrisului, cred că nici atunci nu trăiam asemenea zile atât de încărcate, atât de pline, atât de răscolitoare ca în celula nr. 75, în vara aceea…

  — Daţi-mi voie, îi zic eu lui Ţarapkin, însă de atunci, de la un anume Deul, un băiat de şaisprezece ani, care la această vârsta primise cinci ani pentru „propagandă antisovietică”…

  — Cum, şi dumneavoastră îl cunoaşteţi?… A mers cu noi în acelaşi convoi la Karaganda…

  — Am auzit că v-aţi angajat laborant pentru analize medicale, iar Nikolai Vladimirovici a fost tot timpul la munci comune…

  — Şi a slăbit foarte mult. De la vagon până la Butârki l-au adus mai mult mort decât viu. Acum este internat în spital, cei de la Secţia a Patra Specială*” îi dau unt, şi chiar vin, însă este greu de spus dacă se va pune pe picioare.

  *Kostia Kiula nu dă nici un semn de viaţă. Mă tem că nu mai este printre cei vii.

  *Secţia a Patra Specială din cadrul MVD-ului se ocupa cu studii şi cercetări ştiinţifice efectuate de către deţinuţi.

  Aţi fost chemaţi de Secţia a Patra Specială?

  — Da. Ne-au întrebat dacă totuşi nu credem că este posibil ca după şase luni de Karaganda să facem să funcţioneze institutul nostru pe pământul patriei.

  — Şi aţi acceptat entuziasmaţi?

  — Ba bine că nu! Mai ales că acum am înţeles ce greşeală am făcut, în plus, toate instalaţiile demontate de la locul lor şi împachetate în lăzi au ajuns şi fără noi.

  — Cât devotament pentru ştiinţă din partea MVD-ului! Vă rog mult, încă puţin Schubert!

  Şi Ţarapkin începe să cânte, privind trist pe fereastră (în ochelarii lui se reflectă botniţele negre şi partea luminoasă de sus a ferestrelor): Vom Abendrot zum Morgenlicht War mancher Kopf zum Greise. Wer glaubt es? Meiner ward es nicht Auf dieser ganzen Reise*.

  Visul lui Tolstoi s-a împlinit: puşcăriaşii nu mai sunt obligaţi să asiste la imorala slujbă religioasă. Bisericile din închisori au fost închise Fireşte, clădirile lor s-au păstrai, dar au fost adaptate cu pricepere pentru extinderea închisorilor înseşi, în biserica din Butârki încap, în felul acesta, două mii de oameni în plus, iar într-un an trec prin ea, în plus, cincizeci de mii, dacă acordăm fiecărui grrp câte două săptămâni.

  Ajungând la Buiârki pentru a patra sau a cincea oară, întinzând pasul plin de siguranţă prin curtea împrejmuită de corpurile închisorii spre celula ce mi-a fost hărăzită, chiar depăşindu -l cu un umăr pe gardianul-însoţitor (tot astfel şi calul, fără bici şi fără hăţuri, se grăbeşte spre casă, unde îl aşteaptă ovăzul), uneori uit să-mi arunc ochii spre biserica pătrată, care devine apoi octogonală. Ea se înalţă izolată în mijlocul curţii pătrate. Botniţele ei nu sunt confecţionate după cea mai nouă tehnică din geamuri armate, precum în clădirile închisorii principale, ci din scânduri cenuşii, aproape putrede, care dezvăluie caracterul secundar al clădirii. Este un fel de punct de tranzit în interiorul închisorii Butârki pentru cei condamnaţi de curând.

  Cândva, în anul 1945, mi se părea că trăiam un moment important: după sentinţa OSO am fost băgaţi în biserică (era tocmai potrivit, nu strica să ne rugăm!), am urcat la etajul întâi (era amenajat şi al doilea) şi din vestibulul octogonal ne-au îmbrâncit prin diferite celule. Pe mine m-au împins într-una din partea de sud-vest.

  *Unii numai după o noapte de suferinţă Se trezesc în zori cu părul cărunt. Ciudat, eu n-am încărunţit, Pribegind toată viaţa prin lume!

  Era o celulă pătrată, spaţioasă, în care se aflau atunci două sute de oameni. Dormeam ca pretutindeni pe acel prici comun (acolo nu erau suprapuse), sub pat şi pur şi simplu pe culoarul de trecere, pe pardoseala de