lespezi. Nu numai botniţele de la fereastră indicau categoria secundară, dar şi tot ce se afla aici parcă nu era pentru fiii buni, ci pentru fiii vitregi ai închisorii Butârki: în acest furnicar nu aduceau nici cărţi, nici jocuri de şah ori dame, iar castroanele de aluminiu şi lingurile de lemn ştirbe erau ridicate de la o masă la alta, de teamă ca deţinuţii să nu plece cu ele în graba pregătirilor convoiului. Nici căni nu dădeau pentru fiii vitregi, ci spălau castroanele după ce înghiţiseră zămârca şi tot din ele lipăiau şi poşirca de ceai. Lipsa vaselor proprii din celulă îi lovea în special pe cei care aveau norocul ori nenorocul să primească un pachet de la cei de acasă (iar în aceste ultime zile înainte de plecare în lagărul îndepărtat, familia se străduia, cu mijloacele ei modeste, să trimită neapărat ceva). Rudele nu cunoşteau regulile din închisori, iar la camera de recepţie nu primeau niciodată un sfat bun. Astfel, ei nu trimiteau vase de plastic singurele care erau permise deţinuţilor, ci de sticlă ori de metal. Prin ghişeul celulei, toate aceste dulceţuri, miere, lapte condensat erau vărsate din borcane şi cutii în tot ce aveau deţinuţii, iar într-o celulă de biserică nu au nimic, deci pur şi simplu în palme, în gură, în batiste de nas, în poala hainelor – absolut normal pentru GULAG, dar pentru centrul Moscovei? Şi în plus: „Mai repede, mai repede!” te zorea gardianul de parcă întâr/ia la tren (te zorea pentru că spera să lingă borcanele şi cutiile confiscate), în celulele de biserică totul era provizoriu, lipsit până şi de acea iluzie de permanenţă care putea fi întâlnită în celulele celor care se aflau în anchetă ori aşteptau judecata. Carne tocată, semifabricat pentru GULAG, puşcăriaşii erau ţinuţi aici acele zile inevitabile până ce la Krasnaia Presnia se elibera şi pentru ei puţin loc. Singurul privilegiu pe care îl aveau aici era că se duceau de trei ori pe zi să aducă zămârca (aici casă nu se dădea deloc, în schimb ciorbă – de trei ori, ceea ce era o binefacere, pentru că era mai des, mai caldă şi umplea burta mai bine). Le-au acordat acest privilegiu deoarece în biserică nu erau lifturi, ca în celelalte corpuri ale închisorii, iar gardienii nu voiau să se spetească muncind. Trebuiau cărate nişte cazane mari şi grele de la mare distanţă, prin toată curtea, apoi trebuiau urcate pe o scară abruptă, ceea ce era foarte greu, puterile erau puţine, dar se duceau cu plăcere – doar ca să mai iasă o dată în curtea înverzită şi să audă cântarea păsărilor.

  În celulele bisericii era un aer special: se unduia uşor agitat de curentul premergător al viitoarelor închisori de tranzit, de vântul premergător al lagărelor polare, în celulele bisericii se desfăşura ceremonia familiarizării cu ideea că sentinţa a fost pronunţată şi câtuşi de puţin în glumă; cu ideea că, oricât de crudă ar fi noua perioadă a vieţii tale, creierul trebuie să se transforme şi s-o accepte. Acest lucru nu era deloc uşor de realizat.

  Şi aici nu există acea permanenţă a efectivului pe care o întâlneşti în celulele de anchetă, din care cauză acelea devin o aparenţă a unei familii. Aici, zi şi noapte, băgau şi scoteau câte unul ori cu zecile, din care pricină tot timpul se schimbau locurile pe pardoseală şi pe patul comun, şi rareori se întâmpla să stai lângă un vecin mai mult de două zile. Când dai peste un om Interesant trebuie numaidecât să -l bombardezi cu întrebările, altfel rişti să -l scapi pentru totdeauna.

  Aşa am păţit cu lăcătuşul mecanic Medvedev. Când am început să discut cu el, mi-am adus aminte că numele lui a fost pomenit de împăratul Mihail. Da, el era unul dintre „căuzaşii” lui, unul dintre cei dintâi care au citit Manifestul către poporul rus şi nu l-au denunţat. Medvedev a fost condamnat la o pedeapsă de neînţeles, ruşinos de mică: trei ani în total! În virtutea articolului 58, conform căruia şi cinci ani era considerată o pedeapsă pentru copii. Probabil că, totuşi, pe împărat l-au socotit nebun, iar pe ceilalţi i-au graţiat din considerente de clasă, însă tocmai când mă pregăteam să aflu cum înţelege toate astea Medvedev – l-au luat „cu lucruri cu tot”. După unele împrejurări puteai crede că l-au luat ca să -l elibereze. Prin aceasta se confirmau cele dintâi zvonuri privind amnistia stalinistă, care în vara aceea ajunseseră şi la noi, privind amnistia nimănui, amnistie după care nici de sub paturi nu se eliberase vreun loc.

  L-au luat la convoi, pentru lagăr, şi pe vecinul meu, un bătrân schutzbun-dist (toţi aceşti schutzbundişli, care se sufocau în Austria conservatoare, aici, în patria proletariatului mondial, în 1937, au primit câte zece ani, găsindu-şi sfârşitul în insulele Arhipelagului). Lângă mine s-a tras un omuleţ oacheş, cu părul negru ca smoala, cu ochi frumoşi ca de femeie: două vişine negre, dar cu un nas imens, care îi pocea chipul până la caricatură. Am stat lungiţi unul lângă altul douăzeci şi patru de ore fără să ne adresăm vreun cuvânt; pe urmă a găsit un prilej să mă întrebe: „Drept cine mă luaţi?” Vorbea o rusă curentă, corectă, dar cu accent. Am stat în cumpănă: parcă avea ceva caucazian. A zâmbit: „Mă dădeam uşor drept georgian, îmi spuneau laşa. Toţi râdeau de mine. Eu strângeam cotizaţiile de sindicat.” L-am examinat, într-adevăr, o figură comică: un bondoc, faţa disproporţionată, un zâmbet blând. Şi, brusc, s-a încordat, trăsăturile i s-au ascuţit, ochii i s-au contractat şi m-au străpuns, spintecându-mă ca o lovitură de sabie:

  — Sunt agent de informaţii al marelui stat-major al armatei române, locotenent Vladimirescu!

  Am tresărit auzind această bombă. După ce cunoscusem aproape două sute de pseudospioni, n-aş fi crezut în ruptul capului că o să întâlnesc unul adevărat, gândeam că aşa ceva nici nu există.

  Din povestirea lui am înţeles că se trăgea dintr-o familie aristocratică. De la vârsta de trei ani a fost hărăzit marelui stat-major, la şase