ani a fost încredinţat pentru educaţie secţiei de informaţii. Când a crescut, şi-a ales drept câmp pentru viitoarea activitate Uniunea Sovietică, considerând că aici se află cel mai aprig serviciu de contrainformaţii din lume şi că este extrem de greu să lucrezi din cauză că toţi se suspectează unul pe altul. Acum, făcând bilanţul, socotea că a lucrat destul de bine aici. Câţiva ani înainte de război -la Nikolaev, şi se pare că a asigurat trupelor române cucerirea şantierului de construcţii navale în stare perfectă. Pe urmă a fost la uzina de tractoare din Stalingrad, pe urmă la Uralmaş. A intrat să încaseze cotizaţia de sindicat în cabinetul directorului unuia dintre cele mai mari ateliere, a închis uşa după sine, zâmbetul de prostănac i-a dispărut de pe buze şi i-a apărut acea expresie de sabie care taie fulgerător: „Ponomariov! (Acela purta alt nume la Uralmaş.) Te urmărim de la Stalingrad. Ţi-ai părăsit postul (ocupase un post mare la uzina de tractoare din Stalingrad), te~ai aranjat aici sub un nume străin. Alege: să fii împuşcat de ai tăi ori să lucrezi cu noi.” Ponomariov a ales să lucreze cu ei, ceea ce era caracteristic pentru un tip căruia îi plăcea viaţa de huzur. Locotenentul l-a dirijat până în ziua când a fost trecut în subor-dinea rezidentului german de la Moscova. Acela îl trimite la Podolsk într-o misiune de specialitate. Cum mi-a explicat Vladimirescu, agenţii diversionişti sunt pregătiţi multilateral, dar toţi au o specialitate a lor, îngustă. Această specialitate a lui Vladimirescu era tăierea interioară a corzii principale a paraşutei, în Podolsk, în faţa magaziei de paraşute, l-a întâmpinat şeful corpului de gardă (cine era, ce fel de om era acesta?) şi l-a introdus pe locotenent în magazie pentru opt ceasuri din noapte. Sprijinind o scăricică de stivele paraşutelor, fără să le despacheteze, Vladimirescu dădea la o parte capătul corzii principale, cu o foarfecă specială tăia patru cincimi din grosimea corzii, lăsând doar o cincime care se va rupe în aer. Ani mulţi Vladimirescu a învăţat şi s-a pregătit pentru această singură noapte. Acum, lucrând febril, în opt ore a stricat cam două mii de paraşute (câte cincisprezece secunde pentru fiecare paraşută?). „Am nimicit o divizie întreagă de paraşutişti!” a zis el şi ochii ca două vişine i-au scăpărat răutăcios.

  Arestat, a refuzat să facă mărturisiri şi opt luni de zile, închis într-o celulă individuală de la Butârki, n-au scos nici un cuvânt de la el. „Şi nu v-au torturat?” – „Nu-u”, a zis el, vuguindu-şi buzele, ca şi cum n-ar fi admis o astfel de posibilitate pentru un supus nesovietic. (Bate-i pe ai tăi, ca să se teamă cei străini!… Iar spionul este un fond de aur, el poate va trebui schimbat) A venit ziua când i-au arătat ziarele: România a capitulat, faceţi depoziţii. El a continuat să tacă: ziarele puteau să fie false. I-au dat să citească ordinul marelui stat-major român: în conformitate cu prevederile armistiţiului, marele stat-major ordona tuturor agenţilor săi să depună armele. El a continuat să tacă: ordinul putea să fie fals. În final l-au confruntat cu şeful lui direct de la marele stat-major, acela i-a ordonat să se deconspire şi să depună armele. Atunci, Vladimirescu a făcut mărturisiri cu sânge rece, şi acum, în timpul unei zile ce se scurge cu încetineală în celulă, mi-a povestit şi mie câte ceva. Nici măcar nu l-au judecat! N-a primit nici o pedeapsă (el nu este de-al casei! „Eu sunt de carieră până la moarte, de mine vor avea grijă”)!

  — Mi-aţi făcut destăinuiri, am observat eu. Uitându-mă la faţa dumneavoastră, pot să o ţin minte, închipuiţi-vă că vreodată ne întâlnim pe stradă…

  — Dacă voi fi sigur că nu m-aţi recunoscut – veţi rămâne în viaţă. Dacă mă recunoaşteţi, vă omor ori vă silesc să lucraţi pentru noi.

  El nu dorea câtuşi de puţin să-şi strice relaţiile cu vecinul de pat. A spus asta simplu, cu deplină convingere. Am crezut cu adevărat că pentru el nu însemna nimic să împuşte sau să înjunghie.

  În toată această lungă cronică de închisoare nu mi-a mai fost dat să întâlnesc un spion adevărat, în cei unsprezece ani de închisori, lagăre şi exil, aceasta a fost unica întâlnire de acest fel, alţii însă n-au avut niciuna Benzile noastre desenate apărute în tiraje uriaşe prostesc tineretul, băgân-du-i în cap că Organele prind numai astfel de oameni.

  Era destul să-ţi arunci privirea prin această celulă de biserică pentru a înţelege că tineretul este acela pe care îl prind în primul rând. Războiul era pe sfârşite, acum îşi puteau permite luxul să-i aresteze pe toţi cei pe care puseseră ochii: nu va mai fi nevoie să-i cheme la oaste. Se povestea că, începând din 1944 până în 1945, prin Mica Lubianka (pentru regiunea Moscova) a trecut „partidul democrat”. După cum se spunea, era alcătuit din vreo cincizeci de băieţandri, avea statut şi carnete de membru. Cel mai în vârstă dintre ei – elev în clasa a zecea la o şcoală din Moscova, era „secretarul general”.

  — În ultimul an de război, prin închisorile din Moscova au apărut şi studenţii, i-am întâlnit când ici, când colo. Cred că nici eu nu eram bătrân, dar ei erau mai tineri…

  Nici n-am băgat de seamă cum s-a petrecut această schimbare! În timp ce noi – eu, „căuzaşul” meu, toţi cei de o vârstă cu mine, am luptat patru ani pe front, aici a mai crescut o generaţie! Oare a trecut atât de multă vreme de când noi călcam pe parchetul coridoarelor universităţii, crezându-ne cei mai tineri şi cei mai inteligenţi din ţară şi din lume?! Şi deodată, pe dalele celulelor de închisoare se apropie de noi nişte juni palizi şi semeţi, iar noi ne dăm seama cu uimire că nu suntem noi cei mai tineri şi mai inteligenţi, ci ei! Dar nu eram supărat din pricina asta, chiar de atunci eram bucuros să mă res-trâng ca să le iac] pe. Îmi era cunoscută pasiunea lor de a discuta cu toată