lumea, de a şti totul. Le înţelegeam semeţia, că, iată, au luat hotărârea cea mai buna şi nu regretă. Te trec fiorii văzând cum aceste mutrişoare inteligente, îndrăgostite de ele însele, îşi fac aureolă din închisoare!

  Cu o lună înainte, în altă celulă de la Butârki, pe jumătate cu regim de spital, de-abia păşisem pe culoarul dintre paturi, încă nu zărisem un loc unde să mă aciuez, că mi-a şi ieşit înainte, prevestind o discuţie-dispută, parcă rugându-se pentru ea, un tânăr palid cu o faţă delicată cum numai la evrei întâlneşti, înfăşurat, cu toate că era vară, într-o manta de soldat ponosită, găurită de gloanţe: avea febră. Se numea Boris Gammerov. A început să-mi pună întrebări. Conversaţia s-a desfăşurat în jurul a două teme: biografiile noastre şi politica. Nu ţin minte cum a venit vorba de o rugăciune a deja răposatului preşedinte Roosevelt, tipărită în ziarele noastre, pe care am apre-ciat-o în felul următor:

  — Fireşte, asta nu-i decât ipocrizie.

  Şi brusc sprâncenele gălbui ale tânărului au tresărit, buzele palide i s-au încordat, parcă s-a ridicat puţin şi a întrebat:

  — De ce? De ce nu admiteţi că şi un om de stat poate să creadă sincer în Dumnezeu.

  Doar acestea au fost spuse! Să -l lăsăm pe Roosevelt, dar luaţi aminte din ce direcţie vine atacul!… Să auzi asemenea cuvinte de la unul născut în anul 1923?… Puteam să-i răspund cu fraze foarte sigure, dar, prin închisori, siguranţa mea începuse să se clatine şi, pe lângă aceasta, în noi se afla, separat de convingeri, un sentiment pur, care mi-a sugerat că, acum, eu n-am emis o Convingere proprie, ci una inoculată din afară. Şi n-am izbutit să -l contrazic.

  L-am întrebat numai:

  — Dumneata crezi în Dumnezeu?

  — Bineînţeles, a răspuns el liniştit.

  Bineînţeles? Bineînţeles… Da, tineretul comsomolist îşi leapădă frunzele, pretutindeni. Şi NKC3B a fost printre primii care au observat aceasta.

  În ciuda tinereţii sale, Boris Gammerov a luptat pe front ca sergent într-o unitate antitanc, desant pe tancuri „patruzeci şi cinci”, „adio, Patrie!” ba chiar a fost rănit în plămân, care nici până acum nu s-a vindecat şi a dat în tuberculoză. Gammerov a fost demobilizat din armată ca invalid şi a intrat la facultatea de biologie de la Universitatea de Stat din Moscova; astfel în el s-au împletit două fire: unul care îşi avea obârşia în viaţa lui de soldat, şi altul – în viaţa studenţească de la sfârşitul războiului, care nu era câtuşi de puţin lipsită de inteligenţă şi dinamism. Au format un cerc al celor care cugetau şi erau preocupaţi de viitor (deşi nimeni nu le încredinţase această sarcină). Din acest cerc, ochiul ager al Organelor a remarcat trei, pe care i-a şi înhăţat. Tatăl lui Gammerov fusese bătut mortal în închisoare sau împuşcat în anul 1937, iar fiul o apucase năvalnic pe acelaşi drum. La anchetă a recitat cu simţire câteva poezii scrise de el. (Regret mult că n-am memorat niciuna şi nici jiu am de unde să fac rost, tare aş fi vrut să o reproduc aici.) în câteva luni, drumul meu s-a intersectat cu toţi cei trei „cauzaşi”: pe Viaceslav Dobrovolski l-am văzut într-o celulă de la Butârki. Apoi, în biserica de la Butârki m-a prins din urmă şi Gheorglii Ingal. Cel mai în vârstă dintre toţi. În ciuda tinereţii sale, era membru stagiar al Uniunii Scriitorilor. Avea un condei foarte sprinten, îi plăcea să folosească mult contrastul în scris, în faţa lui, dacă ar fi fost conformist din punct de vedere politic, s-ar fi deschis făgaşuri literare pe cât de impresionante, pe atât de amăgitoare. Avea aproape încheiat un roman despre Debussy. Dar primele succese nu l-au secătuit de idei, la înmormântarea mentorului săuiuri Tânianov8, a spus în cuvântul său că acesta a fost hăituit, şi astfel şi-a asigurat o condamnare de opt ani.

  Aici ne-a ajuns din urmă şi Gammerov şi în aşteptarea trimiterii la Krasnaia Presnia a trebuit să înfrunt de unul singur punctul lor de vedere unitar. Această înfruntare a fost dificilă pentru mine. În perioada aceea eram încă adeptul concepţiei care nu e în stare nici să recunoască un fapt nou, nici să aprecieze o opinie nouă înainte de a găsi pentru ele o etichetă din rezerva pregătită: fie dualism agitat de mic-burghez, fie nihilism belicos al intelectualităţii declasate. Nu-mi aduc aminte ca Ingal şi Gammerov să -l fi atacat pe Marx, dar ţin minte ca l-au atacat pe Lev Tolstoi – şi din ce direcţie! Tolstoi a respins biserica? Dar el n-a ţinut seama de rolul ei mistic şi organizator! A respins învăţătura Bibliei? Dar pentru ştiinţa modernă în Biblie nu există contradicţii, nici chiar în primele rânduri referitoare la facerea lumii. A respins statul? Dar fără stat nu vom avea decât haos! A propovăduit contopirea muncii intelectuale şi fizice în acelaşi om? Asta însă nu este decât o nivelare absurdă a aptitudinilor! Şi, în sfârşit, după exemplul samavolniciei lui Stalin, putem constata că personalitatea istorică este în stare să devină atotputernică, iar Tolstoi a luat acest lucru în derâdere!

  Şi în anii premergători închisorii, şi în cei din închisoare, am socotit, de asemenea, că Stalin a imprimat o orientare fatală evoluţiei statalilăţii sovietice. Iată însă că Stalin a murit încetişor, dar cât de mult s-a schimbat cursul corăbiei? Amprenta proprie, personală pe care a lăsat-o asupra evenimentelor se rezumă la: obtuzitate deprimantă, despotism, autoelogiere. În rest, el a călcat exact în urma indicată de Lenin şi ascultând sfaturile lui Troţki.

  Băieţii mi-au recitat din versurile lor şi m-au rugat să fac acelaşi lucru, dar versurile mele încă nu existau. Au recitat mult din Pasternak9, pe care îl divinizau. Cândva, citisem şi eu Sora mea viaţa, dar nu mi-a plăcut, o socoteam departe de făgaşurile simple ale oamenilor. Ei însă mi-au revelat cuvântul din urmă al lui Schmidt la judecată, care m-a impresionat nespus, căci semăna cu cazul nostru: Treizeci de ani am dus în mine Iubirea de ţara natală, *~’- „