– Îi voi spune doar ce trebuie să-i spun. După aceea, totul depinde de el.

Corrie-Lyn îi aruncă o privire uşor neîncrezătoare înainte de a muşca din primul sendviş cu şuncă.

Tabără, decise Aaron, era o descriere destul de exagerată pentru locul unde se stabilise echipa care lucra în provincia Olhava. Câteva crawlerele de sol erau parcate unul lângă celălalt sub acoperirea unor pante accidentate. Adăposturile de malmetal erau extinse în partea din spate pentru a oferi echipei un spaţiu de cazare mai mare. Dar asta era tot.

Aaron parcă la câţiva metri distanţă şi amândoi îşi traseră costumele voluminoase de suprafaţă. Imediat ce îşi sigilă casca sferică, Aaron intră în sasul mic şi aşteptă ca uşa spre exterior să alunece într-o parte. Fu imediat izbit de vânt. Fragmente de gheaţă se învârteau în jurul lui. Merse cu grijă de-a lungul rampei, ţinându-se strâns de balustradă. Vântul era sălbatic, dar putea să stea în picioare. În costum erau înglobate sisteme de întărire pentru momentele în care furtunile loveau cu adevărat. Scopul său principal era să-l protejeze de radiaţii.

Deşi nu era nevoie de prea mult efort fizic, ar fi dorit să-şi fi parcat crawlerul mai aproape de cele ale echipei. Îi luă aproape trei minute pentru a acoperi mica distanţă şi a intra într-un sas de decontaminare din laterala unuia dintre adăposturi. Corrie-Lyn mormăia şi blestema în spatele lui.

Ericilla îi aştepta în încăperea de dimensiunile unui dulap. O femeie scundă, cu o coamă creaţă de păr şaten înspicat cu alb. Îi zâmbi lui Corrie-Lyn care se strecura afară din costumul de suprafaţă, lingându-şi buzele încântată.

– Niciun bărbat nu merită un asemenea efort, declară ea.

– El merită, o asigură Corrie-Lyn.

Aaron îşi extinsese deja câmpul de scanare, sondând toată tabăra. Detectase patru persoane, inclusiv pe Ericilla. Niciuna dintre ele nu era Înaltă.

Ericilla le făcu semn.

– Veniţi să-i cunoaşteţi pe băieţi.

Vilitar şi Cytus îi aşteptau în picioare, în mijlocul salonului aglomerat al adăpostului ca o armată formată din două persoane la inspecţie. Nerina, soţul lui Vilitar, îi aruncă lui Corrie-Lyn o privire obosită.

– Oh, la naiba! spuse Corrie-Lyn dezamăgită.

Nerina îl împunse pe Vilitar în piept.

– Ei bine, asta te exclude pe tine.

Cei doi bărbaţi se relaxară şi zâmbiră timid. Aaron simţi cum tensiunea dispare. Dintr-odată, toată lumea era zâmbitoare şi fericită să-i vadă.

– Credeam că sunt cinci în echipa ta, spuse Aaron.

– Earl este la dig, îi explică Ericilla. Sensoboţii au detectat un semnal promiţător noaptea trecută. Ne-a spus că asta este mult mai important decât, ştiţi…

Lăsase fraza în suspensie, ceea ce le arătase că era de acord cu Earl.

– Aş vrea să-l văd, te rog, spuse Corrie-Lyn.

– De ce nu? replică Ericilla. Dacă tot ai ajuns până aici.

A mai urmat o excursie afară. Intrarea în şantierul de săpături era de cealaltă parte a adăposturilor. Un cub de metal simplu găzduia un mic generator de fuziune şi mai multe celule de alimentare. Un câmp de forţă unghiulară îl proteja de elementele ucigătoare ale lui Hanko. Un sas de decontaminare ţinea aerul radioactiv la distanţă astfel încât utilajele şi echipa puteau lucra fără a se contamina şi degrada. Câteva unităţi mari de filtrare umpleau restul cubului de intrare, menţinând atmosfera curată. Temperatura din interior era totuşi suficient de scăzută pentru a menţine permafrostul îngheţat. Aaron şi Corrie-Lyn şi-au păstrat căştile şi în interior.

Boţii de excavare săpaseră un pasaj în jos, la patruzeci şi cinci de grade, tăind trepte brute în terenul stâncos. Furtunuri de aer groase erau înşirate de-a lungul acoperişului, grupate în jurul unui tub de extracţie de jumătate de metru care zumzăia în timp ce scuipa boabe de noroi îngheţat ce urmau să fie aruncate la jumătate de kilometru distanţă. Benzi polyphoto suspendate pe cabluri aruncau o strălucire uşor verzuie. Aaron păşea cu atenţie, în timp ce coborau. Terenul solid din jurul lui bloca orice scanare detaliată.

Partea de jos a scărilor era la aproximativ şapte metri sub nivelul solului. Ericilla îi explicase că le tăiaseră prin albia unui lac care se umpluse cu sedimente în timpul musonilor de după atac. Câteva persoane din zona înconjurătoare nu mai reuşiseră să ajungă pe Anagaska.

Pasajul se deschise într-o cameră de zece metri lăţime şi trei în înălţime, susţinută de câmpuri de forţă. Câţiva boţi de prelungire a braţelor erau abandonaţi pe podea, cu cablurile de alimentare şerpuind în jurul lor. Două proiectoare de holograme umpleau camera cu o lumină strălucitoare monocromă. Cristale de gheaţă sclipeau în sedimentele ţinute în spatele câmpului de forţă.

La capătul îndepărtat era o deschidere. Funcţia de scanare îi arătă lui Aaron o altă cavernă, cu activitate electronică intensă în interior. Cineva era acolo. Cineva care îşi putea proteja corpul de scanare.

– Sfinte Ozzie! murmură Aaron.

Corrie-Lyn îl privi curioasă şi se îndreptă spre a doua cameră. Era mai mare decât prima. O treime din suprafaţa pereţilor era acoperită cu boţi de excavare. Arătau ca o masă de viermi uriaşi scormonindu-şi încet drumul înainte în sedimentele reci. O dantelă uriaşă de ţevi mici ce ieşeau din cozile lor ducea la capătul tubului de extracţie. Discuri-senzori din argint pluteau prin aer, legănându-se, pentru a colecta datele. În mijlocul suitei de activităţi cibernetice, se afla o siluetă singuratică îmbrăcată într-un costum de suprafaţă verde-închis. Corrie-Lyn făcu câţiva paşi şovăitori înainte. Omul se întoarse, ridicându-şi casca sferică. Faţa lui avea mai degrabă o tentă latino decât paloarea nord-europeană a lui Inigo, iar părul lui blond acum era şaten-închis. Dar, în afară de asta, trăsăturile nu se modificaseră prea mult. Aaron îşi spuse că era o deghizare aproape inexistentă, ca şi când purta machiaj şi o perucă proastă.

– Inigo! şopti Corrie-Lyn.

– Dintre toate proiectele de restaurare de pe toate lumile moarte din galaxie, trebuia să nimereşti pe al