cu privire la backgroundul ei fusese transformată în amintiri simulate și încărcate. Erau teribil de inadecvate, recunoscu Ilanthe, dar personalitatea pe care o împleteau era modelul cel mai apropiat de cel de-al Doilea Visător real pe care îl puteau produce. În mod straniu, nu existau gaia-particule. Cum se conecta la gaia-câmp era un mister total.

Ilanthe atârna în mijlocul simulacrului, unindu-se cu mintea care plutea în el. Fire de smarald ale imitațiilor neurologice se amestecau în propria ei mentalitate primară. Ilanthe își îngădui să vadă blocul de lângă parcul Bodant fiind cuprins de flăcări. Se hrăni cu impulsul generat de șocul Aramintei și lansat de ea în gaia-câmp. Sentimentele se dezlănțuiau în jurul ei, conectându-se cu amintiri cu asociații volatile neregulate, declanșând răspunsuri emoționale iraționale.

Ilanthe se deconectă.

– Laril, a spus ea. Se va întoarce la fostul ei soț pentru ajutor. Această amintire implicită deconcertantă îi zbura prin gânduri, ilogică și nesigură. El reprezintă o stabilitate pe care nu a cunoscut-o nici înainte, nici după. Nu este un refugiu plăcut pentru ea, ci unul de încredere. Asta îi lipsește mai presus de toate.

– Migrează spre interior, a zis Colabal. Asta îl face sensibil. Și reputația lui este stabilită. Putem face cooperarea să merite pentru el. Este, de asemenea, un tip slab. Va capitula în fața amenințărilor.

– Dă-i drumul, ordonă Ilanthe. A deschis apoi un link securizat către Neskia. Marius a făcut o mare greșeală activându-l pe Chatfield atât de devreme, i-a spus ea șefei stației. Iar folosirea Pisicii împotriva Paulei a fost o altă gafă. Ar fi trebuit să facă ceva mai mult decât să exploateze o animozitate personală. Prostia lui ne-a expus la un nivel de risc inacceptabil. Prin urmare, trebuie să restructurez succesiunea evenimentelor. Te rog să preiei imediat comanda roiului, și să îl aduci în sistemul lui Sol.

– Voi zbura la el chiar acum, a spus Neskia. Vrei să-l elimin pe Marius?

– Nu încă. Îi voi restricționa libertatea de inițiativă. Asta ar trebui să acționeze ca o precauție adecvată. Tăierea aripilor celor care zboară cel mai sus are întotdeauna un efect disciplinar profund asupra lor.

– Întotdeauna am considerat că nu este de încredere.

– Știu. Temperamentul său s-a potrivit însă majorității sarcinilor pe care le-a primit. A ajuns probabil să se bucure de joc atât de mult, încât a pierdut din vedere obiectivul. Un lucru destul de obișnuit.

– Ei bine, mie cu siguranță nu mi s-a întâmplat.

– Mă voi întâlni cu tine la punctul convenit. Dacă totul merge bine. Și ar trebui. Kazimir autorizează desfășurarea flotei de descurajare.

– În sfârșit! Mă întreb ce este.

– Vom afla destul de curând.

Ilanthe întrerupse conexiunea cu agentul său. Deasupra ei, un glob negru alunecă din undele apatice de un violet-metalic, nu mai mare decât de două ori înălțimea ei. Se ridică în întâmpinarea lui, alunecând prin suprafața fără formă.

Ilanthe apăru prin latura unei încăperi care, aparent, măsura o jumătate de milion de kilometri lățime. Citadela etosului Acceleratorilor. Își luă zborul ca o zeitate antică, alergând prin lanțurile de globuri translucide de dimensiuni planetare, care se roteau alene prin imensul interstițiu formatat. Grupuri de colegi Acceleratori fulgerau pe lângă ea, strigând în semn de bun venit către liderul lor. Tractau în spatele lor potențiale lungi, fragmente de non-realitate care se luptau pentru existență, disipându-se apoi în doar ceva mai mult decât vise. Ei toți, cei de felul ei, se străduiau să se imprime pe spațiu-timpul modificat al mediului lor artificial, să modeleze realitatea după dorințele lor. La fel cum Golul o făcea aparent fără efort. Fiecare secundă a existenței era dedicată extrapolării structurii care urma să realizeze manifestarea postfizică supremă.

În față, nucleul de inversiune sclipea cu putere reținută, gata pentru ea. Gata să se elibereze și să poarte evoluția umană la înălțimi pe care nici ANA nu le-ar putea imagina. Gata să schimbe natura universului pentru totdeauna.

Taxiul Wurung Transport ajunse la capătul liniei de metrou, cândva, în primele ore ale dimineții. Araminta era aproape adormită când vehiculul se opri lin în mijlocul districtului Francola. Nu mai fusese acolo până atunci, nu luase niciodată în considerare proprietățile care erau scoase la vânzare în cartier. În termeni economici, zona era la fel de epuizată ca și cartierul Salisbury, dar această degradare era subtilă, aproape elegantă, ca și cum districtul ar fi căzut într-un somn confortabil, un sat de pensionari mulțumit cu ce avea. Clădirile de aici erau în mare parte de locuințe. Mari și scumpe atunci când fuseseră construite, multe fuseseră împărțite în apartamente. Grădinile întinse se maturizaseră, copacii crescuseră mai înalți decât acoperișurile, aruncând umbre lungi în timpul zilei. Frunzele căzute formau o pătură uscată peste drum, agitându-se scurt la trecerea foșnită a taxiului.

Araminta a deschis ușa și a coborât. Cizmele ei trosniră pe frunzele maro uscate, în timp ce ea privea în jur, căutând repere. Aproximativ la un kilometru distanță, în spatele caselor, chiar în fața ei, câmpul de forță al orașului era un perete aproape vertical de aer sclipitor. Își întinse gâtul, urmărind bariera fără substanță care se curba deasupra pentru a acoperi în întregime orașul Colwyn. Un strat plat de nori luminați de stele se despărțea pentru a aluneca în jurul lui, în timp ce stelele în sine erau niște pete distorsionate de lumină stropindu-i apexul sus deasupra râului, în mijlocul orașului. Își coborî capul, amețită.

– Du-te înapoi la cea mai apropiată stație publică și așteaptă-mă acolo, i-a spus ea taxiului. Nu se aștepta să revină, nu pentru o vreme, oricum, căci paranoia ultimelor zile îi făcuse creierul să treacă la un mod de gândire foarte precaut.

Ușa se închise, iar taxiul zumzăi în josul șinelor. Araminta știa în ce direcție să meargă. Era ceva instinctiv, dincolo de case, unde străzile se terminau și un șir de copaci mari nativi dapol acționa ca un tampon între clădiri și câmpul de forță. Puteai avea căldură acolo, mintea ei o simțea, un calm care era aproape