Merse de-a lungul trotuarului, coborând panta blândă și ferindu-se, ocazional, de gardurile vii care crescuseră, ajungând să se încline peste betonul crăpat și plin de mușchi. Rozătoare mici nocturne mișunau prin tufișuri și auzi și niște pisici miorlăind undeva, un țipăt purtat departe în aerul nemișcat.

Ultima casă de la capătul fundăturii era aproape inundată de vegetația din propria grădină, sălbăticită de ani buni. Copacii din pădurea din spate reclamau încet terenul de pe care fuseseră eliminați cândva pentru peluze și straturi ornamentale, avansând într-un val de creștere luxuriantă, cu puieți proaspeți răsărind tot mai aproape de zidurile năpădite de mușchi ale casei. Putea distinge doar partea de jos a câmpului de forță acum, suspendat la douăzeci de metri de sol. De unde stătea ea, părea că vârfurile țepoase ale copacilor îl susțineau. Cressida îi spusese că deschiderea era păzită, dar nu și cum anume. Araminta nu avea nicio intenție să afle. Cu siguranță nu putea vedea nicio capsulă Ellezelin, nici chiar folosindu-și funcția de vedere de noapte. Din nefericire, patrimoniul ei genetic de Avansat nu îi furniza vedere în infraroșu. Faptul că nu știa ce era ascuns printre copaci o făcea foarte conștientă de ceea ce ar putea fi cu ochii pe ea cu simțuri îmbunătățite, râzând încetișor în timp ce ea se aventura acolo. Betonul combinat cu enzime crăpat de sub picioarele ei făcuse loc ierbii și evantaielor largi indigo ale ferigilor lipicioase. Araminta își croi drum mai departe în spațiile întunecate dintre copacii dapol. Nu existau gânduri care să afecteze negativ gaia-câmpul local, oricum nu din cele umane. Gândurile blânde ale Silfen Motherholm erau cumva mai puternice. Mai ales într-o anume direcție. Se întoarse într-acolo și dădu la o parte ramurile ascuțite. Frunze lipicioase și dense o apăsau pe picioare cu șuvițele lor răsucite umede de peste noapte, făcându-i înaintarea dificilă.

Zări sclipirea unui evantai de lasere albastru și roșu măturând pâlcul de copaci și îngheță. Era mult prea familiarizată cu stroboscoapele de pe capsulele de sprijin Ellezelin de acum. Aceasta se afla chiar în afara câmpului de forță, zburând încet în curbă strânsă. Vreo patrulă care îi urmărea pe cei care încercau să fugă din calea ei.

Mințile echipajului și ale echipei de paramilitari din interior emiteau în gaia-câmp o strălucire epuizată. Toți erau obosiți, emoțional și fizic, și urau Colwynul și pe locuitorii săi ostili.

Araminta rămase nemișcată până când capsula alunecă în depărtare. Era aproape de câmpul de forță acum, poate doar la câteva sute de metri, dar copacii trebuie s-o fi protejat de senzorii capsulei. Picioarele îi erau ude de la umezeala de pe frunzele lipicioase. Mâinile și obrajii îi erau zgâriați de crengile moarte. Și începea să se simtă cam stupid rătăcind prin pădure noaptea, în căutarea unei cărări care era de fapt un fel de gaură de vierme extraterestră pe care se presupunea că ar trebui s-o perceapă, deoarece înaintașa ei fusese o prietenă a elfilor și magia se transmitea pe linie feminină.

– Are o logică perfectă pentru mine, a murmurat ea. Mă întreb ce-aș fi gândit eu cea de acum o săptămână despre toate astea?

Din fericire, dădu peste o urmă îngustă de animale și o luă de-a lungul ei. Frunzele nu se mai agățau atât de mult de ea, deși trebuia încă să îndepărteze ramurile.

Dragă Ozzie, chiar e numai o săptămână de când aveam o viață obișnuită? Și nu l-am sunat pe Bovey de câteva zile. Trebuie să fie îngrijorat. Iar Cressida va fi și ea îngrijorată și supărată că nu mi-am confirmat biletul de plecare de pe planetă.

Copacii erau mai distanțați acum, iar cărarea mai ușor de perceput. Nu putea spune dacă era din cauza luminii slabe a zorilor care începeau să crească sau dacă mintea ei era cea care ilumina cărarea bătătorită de sol argilos pe care pășiseră atât de multe picioare înaintea alor ei. Dar știa că mergea în direcția corectă – o convingere care venea ca o alinare rece. Noul optimism i se clătină după doar câțiva metri, când acceptă instinctiv că drumul o ducea cu adevărat departe de planeta ei.

Sunt silită să plec, gândi ea cu amărăciune. Nici nu mi-am luat la revedere de la oamenii pe care îi iubesc. Nu că ar fi prea mulți, dar ar fi trebuit să mi se permită asta. Chiar dacă era mai încrezătoare acum în folosirea gaia-câmpului, încă nu îndrăznea să acceseze unisfera. Acesta va fi primul lucru pe care ar trebui să-l remedieze atunci când va ajunge în lumea aceea, oricare o fi ea, spre care se îndrepta. Araminta voia să știe cine naiba era Oscar Monroe și de ce ar ajuta-o. Dacă a spus adevărul afirmând că lucra pentru ANA, și dacă ANA voia ca ea să fie liberă, ar mai putea exista încă o speranță.

Cu siguranță, lumina creștea, deși Araminta știa că mai erau totuși câteva ore până la ivirea zorilor. Nu recunoștea prea mulți dintre copacii printre care mergea acum. Bătrânii și familiarii copaci dapol deveneau mai puțini și mai rari. Nou-veniții erau mai înalți și mai subțiri, cu ramuri mai zvelte și frunze verzi-argintii. Flori-stele ciudate de culoarea lavandei se ițeau din iarba sârmoasă gălbuie, iar solul începea să se încline. Nu se vedea niciun câmp de forță prin ramurile de sus ale noilor arbori. Și gaia-câmpul începea să pălească, lăsându-i gândurile tensionate să se extindă, calmându-i îngrijorarea profundă care-i contamina corpul. Undeva, Silfen Motherholm îi zâmbea cu compasiune.

Copacii se răreau, iar Araminta tremura în rafalele de aer rece care suflau printre trunchiurile cu dungi albe și verzi, frecându-și brațele și strângând partea din față a jachetei de lână. Apoi, depăși linia copacilor și încremeni.

– Oh, mare Ozzie, murmură ea cu bucurie și uluire. Se afla la jumătatea peretelui abrupt al unei văi. Panta de munte ierboasă de sub picioarele ei cobora brusc spre un râu larg șerpuit. De cealaltă parte, poate la douăzeci sau treizeci de kilometri