distanță, panta opusă a văii urca, vârfurile sale fiind acoperite de straturi groase de zăpadă. Deasupra acestora… Araminta își protejă ochii de soarele portocaliu ce se întrezărea printre vârfurile zimțate. Un cvartet de luni mici alergau pe cer, răsucindu-se una în jurul celeilalte. Era convinsă că una din ele trebuia să fi fost făcută din cristal albastru. Sclipiri de lumină solară fulgerau pe fațetele sale, în timp ce se învârtea rotund, rotund.

Viotia nu avea astfel de luni. De fapt, nu auzise de niciun loc care să fi avut.

Undeva dincolo de râu, ascunsă printre crânguri și suprafețe de pădure, Araminta percepea începutul unei alte căi. Porni în jos de pe munte, râzând de bucuria eliberării.

Al doisprezecelea vis al lui Inigo

Soarele de vară se ridica pe cerul senin, scăldând în lumină un oraș cuprins de entuziasm. Era ziua alegerilor în Makkathran. În cele din urmă – după toate tulburările, după revoltele din Sampalok și izgonirea bandiților, urmate de două săptămâni de campanie din ce în ce mai amară din partea ambilor candidați la postul de primar, și de o la fel de energică împroșcare cu noroi între reprezentanții cartierelor – gata. În ziua aceea, toată lumea trebuia să-și facă cunoscută opinia asupra evenimentelor și a promisiunilor făcute.

Edeard alerga pe podul de peste Canalul Frăției spre Jeavons. Roua dimineții începea să se evapore de pe iarbă, împrăștiind un parfum minunat de proaspăt în aer și declanșându-i un sentiment complet nejustificat de optimism în timp ce ajungea pe străzile din Jeavons. Nejustificat pentru că starea de spirit a orașului era imposibil de determinat. Atât de multe se întâmplaseră. Atât de multe de asimilat. Atât de multe zvonuri și șoapte, de crezut sau de ignorat, dinspre candidați și aliații lor. Nimeni nu știa care va fi rezultatul.

Un lucru era sigur, o mulțime de oameni aveau să voteze. În timp ce alerga în josul străzii Golfice, Edeard putea percepe familii întregi sculându-se devreme pentru micul dejun. Ziua alegerilor era întotdeauna una de vacanță. Atelierele și prăvăliile care în mod normal se pregăteau să deschidă în timp ce el își făcea alergarea erau închise acum pentru toată ziua, iar din piețe fuseseră scoase tarabele.

O vacanță, deci, dar nu o sărbătoare. Era prea multă tensiune pentru asta. Nu erau de prea mare ajutor nici cei cincizeci de exilați care-și făcuseră tabăra între copacii de dincolo de Poarta de Nord, refuzând să plece de acolo.

Rudele și prietenii, dar și cei motivați politic continuau să le ducă alimente și să facă colecte publice pentru ei, păstrând cauza vie și vizibilă.

Edeard ajunse înapoi acasă și se grăbi pe scări spre apartamentul său. Dinlay îl aștepta afară, pe terasă. Și-au zâmbit și au intrat. Micul dejun împreună devenise un fel de ritual din ziua aceea din Sampalok.

– Momentul adevărului, deci, a spus Dinlay în timp ce Edeard se dezbrăca și alerga la duș.

– Da, strigă Edeard peste zgomotul jetului de apă.

– N-am mai auzit niciodată atât de mulți oameni spunând că vor veni la vot. Cred că și asta este o victorie în sine.

– Ce vrei să spui?

Dinlay se așezase la masa mică unde unul din ge-cimpanzei îl servea cu fructe și cereale. Al doilea genistar avea grijă de ceainicul de pe plita de fier.

– Până la urmă ai stârnit oamenii cu privire la conducerea orașului. Înainte, nu avea cu adevărat nicio importanță pentru care candidat votau. Nimic nu se schimba după aceea.

Edeard ieși din baie și începu să se frece și să se usuce cu un prosop.

– Asta depinde de Finitan, și nu de mine.

Dinlay râse.

– Nu sunt sigur că mai cred în chestia cu falsa modestie.

– Bine, dacă sunt atât de sigur de mine, cum de nu candidez?

– Nu e momentul potrivit, a spus Dinlay cu șiretenie. În ciuda a tot ce ai realizat, ești încă prea tânăr. Chiar și căpitan e prea mult.

– Ha! mormăi Edeard. Walsfol nu se opusese la manevra abilă a lui Ronark. Chiar se arătase dornic să-l accepte pe bătrânul căpitan în propriul său birou de la Curtea de Justiție. Foarte important, Owain nu se împotrivise promovării lui Edeard când acesta preluase postul la secția de poliție Jeavons. Să intre în conflict direct cu Mergătorul-Pe-Apă când starea de spirit a orașului era o necunoscută nu era ceva ce vicleanul primar ar permite să se întâmple. De la revoltele din Sampalok, păstraseră unul față de celălalt o atitudine strict politicoasă.

Tot ce putea face Edeard era să nu chicotească la cât de politicoși erau ori de câte ori se întâlneau. Existau puternice elemente de farsă în întâlnirile acelea.

Edeard trase în joacă de epoleții prietenului său.

– Mulțumesc, caporal.

– Asta-i altceva, a spus Dinlay, îndreptându-și epoleții. Aceștia au fost meritați din plin și câștigați din greu.

Ge-cimpanzeul aduse două căni mari de ceai la masă. Edeard o luă pe a lui și îi aruncă lui Dinlay o privire ușor îngrijorată.

– Ăă… nu voiai să fii Maestrul Sampalokului, nu-i așa?

– Pe Madona! Dinlay era cu adevărat șocat. Nu, Edeard. Eu sunt polițist. Și asta înseamnă mult mai mult astăzi, tot datorită ție. Am de gând să fiu Conetabil-Șef când ajungi tu primar.

– Bine. Am cam improvizat atunci.

– Știu. Dar a fost o alegere inteligentă. El știe deja mult mai multe despre politica Marilor Familii decât voi ști eu vreodată.

– Marele Consiliu trebuie să-și facă griji în legătură cu ea, nu cu el, a replicat Edeard.

– Și ăsta e un fapt.

Și-au zâmbit din nou, apoi și-au terminat mic-dejunul într-o tăcere amicală. Ge-cimpanzeii au curățat masa, apoi au început să adune hainele de jogging aruncate de Edeard, punându-le în coșul de rufe. Dinlay se opri în timp ce-și trăgea haina pe el, observând ceva ciudat. A treia mână înhăță unul din ciudații pantofi de sport ai lui Edeard.

– Nu am mai văzut