– Nu-ţi face griji, pot fi diplomată atunci când trebuie.

Apartamentul ei era la fel cu cele din orice hotel de lux în care stătuse. Singurul lucru care lipsea era personalul uman, dar numărul de boţi moderni compensa asta cu prisosinţă. În mod clar, Marina nu precupeţise niciun efort pentru a face staţia cât mai confortabilă pentru oamenii de ştiinţă. Camera principală avea o fereastră lungă care dădea spre zonele extratereştrilor de pe staţie. Justine le privi un timp, apoi opaciză geamul. U-amprenta i se conectă la reţeaua camerei.

– Niciun vizitator şi niciun apel, îi comunică ea.

Justine se aşeză din nou pe pat şi îşi deschise mintea la gaia-câmpul local. Camera întunecată se umplu de fantome. Culorile sclipeau pe fundalul umbrelor adânci. Vocile şopteau. Erau şi râsete. Se simţea atrasă de diverse stări emoţionale care promiteau să o cufunde în senzaţii ispititor de sentimentale.

Rezistă ispitei şi îşi concentră atenţia asupra nucleului fanteziei, a cuibului de confluenţă în sine. Un modul neuronal cvasibiologic care depozita şi emitea simultan orice gând eliberat în câmpul său. Avea amintiri ca un creier uman, dar cu o capacitate mult, mult mai mare. Justine îşi formă propriile imagini, oferindu-le cuibului. Acesta îi răspunse prin asociere. Conţinea, fireşte, toate visele lui Inigo. Visul Viu avusese grijă de asta. Ignoră spectacolul însufleţit al vieţii Mergătorului-Pe-Apă, lăsând deoparte acele amintiri în timp ce îşi rafina propria fantezie pentru o rememorare diferită a vieţii din interiorul Golului. Cuibul era plin de enigme, poezia mentală fiind lăsată deoparte de observatorii uimiţi de inima teribil de întunecată a galaxiei. Existau compoziţii despre modul în care o viaţă ar putea fi trăită de către oricine ar avea norocul să treacă în interior – împlinirea dorinţelor, uşor de distins de lucrul real. Rugăciunile-promisiuni pe care adepţii Visului Viu le făceau în fiecare noapte ţintei lor mistice. Toate erau imprimate în cuib. Dar nimic altceva. Nicio altă privire asupra unei alte vieţi trăite pe Querencia. Niciun mare gând binevoitor provenit de la un Lord al Cerului.

Domul-grădină din mijlocul secţiunii umane era plin de copaci bătrâni de peste două sute cincizeci de ani. Stejari cu trunchiuri imense îşi răspândeau crengile groase încreţite, formând copertine luxuriante peste mesele unde se adunase personalul staţiei. Sus, pe platforma unei rustice case-în-copac, o trupă de amatori entuziaşti cânta melodii din epoci diferite, unele vechi de peste câteva secole, dornici să primească noi cereri. Era seară în interior, amurgul lăsând lumina violetă stridentă a Zidului de stele să domine cerul.

Justine admiră pata largă de sclipiri ce-ţi lua ochii cu un soi de prudenţă rezervată de obicei pentru animale periculoase. Sosirea ei în domul-grădină suscitase un adevărat val de interes. Îi plăcea să creadă că era, cel puţin parţial, datorat micuţei rochii negre de cocteil pe care o alesese. Cu siguranţă părea să aibă efectul dorit asupra directorului Trachtenberg, care începuse să flirteze în timp ce se agita în jurul ei, oferindu-i diverse băuturi şi gustări.

Toţi cei cărora le fusese prezentată erau dornici să ştie exact de ce ANA era interesată de ei în acest moment. Ea repetă textul oficial de zeci de ori, spunând că se afla doar în vizită pentru a verifica starea curentă a proiectului de observare.

– Neschimbată, se plânse Graffal Ehasz, şeful departamentului de observare. Nu aflăm nimic zilele astea în afară de tiparul furtunilor de ioni din Golful de pe cealaltă parte a stelelor din Zid. Asta nu ne spune nimic despre natura fiarei. Ar trebui să încercăm să trimitem sonde în interior.

– Credeam că nimic nu poate trece de barieră, spuse ea.

– Acesta este motivul pentru care avem nevoie de un studiu mult mai detaliat. Nu putem face asta cu sonde trimise la o distanţă de cincizeci de ani-lumină.

– Raielilor nu le place să ne apropiem mai mult, zise Trachtenberg.

– Când ajungi acasă, ai putea să întrebi ANA de ce avem nevoie încă de permisiunea lor până şi pentru un pârţ aici, comentă Ehasz. E al naibii de jignitor.

– O să ţin minte, spuse Justine.

Petrecerea începuse doar de douăzeci minute vechi. Se întrebă câţi aerosoli inhalase Ehasz deja.

Directorul o luă de braţ şi o conduse politicos în altă parte.

– Îmi pare rău, spuse el. Nu avem prea multe ocazii să ne relaxăm. Am conceput un program foarte strâns. Instalaţia de aici este costisitoare şi foarte, foarte importantă. Trebuie să obţinem cele mai bune informaţii cu ceea ce avem.

– Înţeleg.

– Ehasz este la al treilea lui stagiu aici. Tinde să fie frustrat de lipsa de progrese. Am mai văzut asta. Prima dată eşti absorbit în întregime de cât de minunat e totul. Apoi, când sentimentul ăsta păleşte, începi să realizezi cât de pasivă este, de fapt, observarea.

– De câte ori ai fost aici?

El îi zâmbi.

– Asta e a şaptea oară. Dar eu sunt mult mai în vârstă şi mai înţelept decât Ehasz.

– Deci doreşti să te alături Pelerinajului?

– Nu chiar. După câte ne-au arătat trei sute de ani de observare directă, în momentul în care atingi bariera, mori. De fapt, mori cu mult timp înainte de a ajunge la barieră. Nu văd cum speră ei să ajungă înăuntru.

– Cineva a făcut-o, odată.

– Da, asta e partea cu adevărat enervantă.

– Şi atunci ce anume…

Justine se opri în momentul în care terenul începu să se clatine, aproape luându-i picioarele de sub ea. Se încordă, ghemuindu-se, la fel ca toţi ceilalţi. Câmpul ei de forţă integral se activă. Reţeaua locală scotea tot felul de alarme. Crengile imense de stejar scârţâiau periculos. Frunzele foşneau ca atinse de o rafală de vânt.

– Ce dracu’! ţipă Trachtenberg.

U-amprenta lui Justine deschise un link către unitatea de comandă a lui Silverbird.

– Intră în standby, spuse ea.