Scană domul şi constată că era încă intact. Apoi se uită spre orizont, care părea să fie perfect la nivel. Se aşteptase să vadă cel puţin nişte fisuri larg deschise, scuipând lavă. Terenul se clătină din nou. Nimic nu s-a mişcat!

– Ce se întâmplă? întrebă ea. Un fel de cutremur? Dar planeta asta era o coajă moartă, complet inactivă din toate punctele de vedere.

– Nu sunt sigur. Directorul flutură o mână iritat ca s-o facă să tacă.

Trupa cobora din casa din copac cât de repede putea, sărind ultimul metru de trepte de lemn. Îşi abandonaseră instrumentele. Justine se uita la băutura din mâna ei când pământul se mişcă din nou. Vinul se clătina în pahar, şi totuşi ea îl ţinea perfect nemişcat.

– Sfinte Ozzie! exclamă Trachtenberg. E gravitaţie.

– Ce?

– Valuri de gravitaţie… De-a dreptul colosale.

Ehasz se năpusti spre ei, balansându-se în timp ce terenul părea să se încline din nou.

– Accesezi senzorii de rază lungă? ţipă el la Trachtenberg.

– Ce au înregistrat?

– Bariera! Sunt valuri de distorsiuni care se deplasează pe distanţe de ani-lumină de-a lungul ei. Şi blestemata e în creştere. Senzorii din Golf o pot vedea efectiv cum se mută. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Extinderea este supraluminică. Pe Ozzie, asta e o fază de devorare!

Solul se cutremură cumplit. Apa din râuleţe ţâşnea, aruncând mici jeturi în jur. Pentru o clipă, Justine simţi chiar cum i se reduce greutatea. Apoi îi reveni, iar teancurile îngrijite de veselă şi pahare de pe mese se prăbuşiră pe iarbă. Clătinându-se, se îndepărtă de stejarul care începuse să trosnească. Numeroasele câmpuri de forţă de urgenţă se activau, consolidând domul. Pe margine, uşile de siguranţă începeau să se deschidă.

– Vreau ca toată lumea să treacă la etapa de evacuare numărul unu, anunţă Trachtenberg. Personalul Marinei, raportaţi direct la navele voastre. Echipa de observare, am nevoie de o imagine exactă a ceea ce se întâmplă acolo. Probabil nu avem prea mult timp, aşa că trebuie să facem cât de mult putem înainte de a fi forţaţi să plecăm.

Tresări în timp ce un alt val de gravitaţie străbătea staţia. De data aceasta forţa ascendentă fu atât de puternică, încât Justine simţi că era pe cale să se ridice.

– Gravitaţia provine din Gol? întrebă ea. Perspectiva era îngrozitoare, erau sute de ani-lumină distanţă.

– Nu, strigă Ehasz. Este ceva local. Se uită în sus, studiind cerul luminiscent complicat de deasupra domului. Acolo!

Justine urmări două luni de azur traversând întinderea scânteietoare a Zidului de stele. Erau pe orbite foarte ciudate. Şi se deplasau imposibil de rapid, de fapt, accelerau.

– Oh, Doamne! suspină.

Maşinării DF mari cât o planetă de-a Raielilor zburau, ocupând poziţii noi.

– Raielii se pregătesc pentru ultima luptă, spuse Ehasz ca amorţit. Dacă pierd, monstrul acela va consuma întreaga galaxie.

Nu se poate, asta nu se întâmplă, gândi Justine. Visul Viu nu începu Pelerinajul încă.

– Nu poţi face asta! strigă la vechiul inamic invizibil în timp ce hormonii umani şi sentimentele preluau controlul complet al corpului şi minţii ei. Asta nu e drept. Nu e drept!

La doar cinci ore după ce noul vis inundase gaia-câmpul, peste cincizeci de mii de adepţi se adunaseră deja în Golden Park, căutând îndrumare din partea Clericului Conservator. Îşi exprimaseră dorinţa prin intermediul gaia-particulelor. Dorinţa unanimă a cincizeci de mii de oameni era o forţă uimitoare.

Ethan era cât se poate de conştient de asta în timp ce Consilierul Phelim îl susţinea pe drumul lung, dureros, afară din biroul primarului unde medicii amenajaseră o cameră de terapie intensivă.

Traversă şchiopătând Sala Liliala în timp ce plafonul afişa valuri de cumulus groşi înşiraţi în formă de coadă de cal şi îmbrăcaţi în fulgere subţiri strălucitoare. Chiar dacă şi-ar fi închis mintea la gaia-câmp, puterea dorinţei arzătoare a mulţimii tot s-ar fi scurs în creierul lui zdrobit.

Phelim continuă să-l sprijine în timp ce traversau sala mai mică, Toral. Plafonul miez-de-noapte arăta nebuloasa Ku cu scânteile ei ce clipeau pe fundalul unduit al norilor nimbus de jad şi de safir.

– Ar fi trebuit să-i chemi la patul tău, spuse Phelim.

– Nu, mormăi Ethan.

Pentru că în situaţia asta nu putea, nu trebuia să arate slăbiciune.

Trecură prin uşile sculptate de la camera Consiliului Superior al Palatului Orchard. Bolta plafonului era susţinută de piloni mari arcuiţi în evantai. Dominând vârful segmentului central, o stea palidă de culoarea cuprului îşi trimitea lumina tremurândă de pe un disc care se rotea crescând încet. Bolizii de foc ai cometelor de mărimea unei luni înconjurau banda exterioară pe orbite mult înclinate. Niciunul dintre astronomii entuziaşti de pe Makkathran nu îi descoperiseră vreodată poziţia în Gol.

Membrii Consiliul Clerical îl aşteptau în hainele lor purpuriu cu negru, în picioare, în tăcere, lângă masa lungă ce se întindea în mijlocul camerei. Phelim rămase lângă Ethan până când ajunseră la podium, apoi Ethan insistă să meargă singur până la tronul lui gofrat cu aur. Se trânti pe pernele subţiri, cu o grimasă. Durerea din cap aproape îl făcu să ţipe în timp ce se lăsa în jos. Îşi luă un moment ca să-şi revină în timp ce corpul îi tremura. Încă din clipa în care îşi recăpătase cunoştinţa, orice mişcare bruscă era o adevărată agonie.

Consilierii se aşezară, încercând să evite să privească nodulii semiorganici de culoarea ficatului aplicaţi pe craniul lui, numai pe jumătate ascunşi de gluga voluminoasă a robei albe.

– Vă mulţumesc pentru participare, le spuse Ethan.

– Suntem uşuraţi să te vedem recuperat, Cleric Conservator, răspunse formal Rincenso.

Ethan cunoştea dispreţul celorlalţi consilieri faţă de suporterul său, fără să aibă nevoie de gaia-câmp. Îl simţea el însuşi.

– Nu destul de recuperat încă, spuse el şi bătu unul dintre nodulii strălucitori. Dar