calea activiştilor locali. Din gelozie, din invidie, din ranchiună – acum era prilejul favorabil pentru a se răfui cu ei. Pentru toate aceste victime se cerea o denumire nouă – şi ea s-a născut. Ea nu conţinea nimic „social”, nici economic, dar suna splendid: coadă de topor. Adică eu consider că tu eşti complicele duşmanului. Şi cu asta, basta! Cel mai zdrenţăros argat putea foarte bine să fie inclus în categoria cozilor de topor! (Ţin bine minte că în tinereţe această denumire ni se părea perfect logică, nu era nimic neclar.)

  Astfel, în aceste două denumiri au fost cuprinşi toţi aceia care constituiau esenţa satului, energia lui, isteţimea şi vrednicia lui, rezistenţa şi conştiinţa lui. Ei au fost îndepărtaţi, şi colectivizarea a fost efectuată.

  Dar şi din satul colectivizat s-au pornit să curgă valuri noi:

  — Valul sabotorilor agriculturii. Pretutindeni au început să fie descoperiţi agronomi-sabotori, care lucraseră toată viaţa cinstit, iar acum au umplut intenţionat ogoarele ruseşti cu buruieni (fireşte, după indicaţiile institutului din Moscova, acum definitiv demascat. Aceştia sunt cei două sute de mii de membri ai Partidului Ţărănesc al Muncii, care nu au fost băgaţi la închisoare!). Unii agronomi nu execută directivele înţelepte ale lui Lâsenko69 (într-un astfel de val, în 1931, a fost trimis în Kazahstan Lorch70, „regele” cartofulm). Alţii le execută cu prea multă precizie, prin aceasta relevându-şi prostia, (în 1934, agronomii din Pskov au semănat inul în zăpadă, exact cum poruncea Lâsenko. Seminţele s-au umflat, au mucegăit şi s-au stricat. Un an de zile, vastele câmpuri au rămas goale. Lâsenko nu putea să spună că zăpada este chiabur ori că el însuşi este prost. El i-a acuzat pe agronomi că sunt chiaburi şi au denaturat tehnologia lui. Şi agronomii au apucat drumul Siberiei.) Apoi, aproape în toate staţiunile de maşini şi tractoare s-au descoperit sabotaje la repararea tractoarelor (iată cum erau explicate eşecurile din primii ani ai colhozurilor!);

  — Valul „pentru pierderile de recoltă” (iar pierderile erau stabilite comparativ cu cifra arbitrară hotărâtă primăvara de către „comisia pentru calcularea recoltei”);

  — „pentru neîndeplinirea obligaţiilor de stat privind predarea cotelor de cereale” (comitetul raional şi-a luat angajamentul, iar colhozul nu l-a îndeplinit, aşa că – la zdup!);

  — Valul culegătorilor de spice. Culegerea spicelor cu mâna din holdă, pe timp de noapte, constituie un fel nou de lucrare agricolă şi un mod nou de strângere a recoltei! Acesta nu a fost un val mic, au fost multe zeci de mii de ţărani, adeseori nici măcar femei şi bărbaţi maturi, ci flăcăi şi fete, băieţei şi fetiţe, pe care cei mari îi trimiteau noaptea la cules pentru că nu sperau să primească ceva de la colhoz pentru munca pe care o efectuau ziua Această ocupaţie amară şi puţin rentabilă (pe timpul iobăgiei, ţăranii nu ajungeau într-o stare de asemenea mizerie!) era răsplătită de tribunale cu vârf şi îndesat: zece ani pentru furt grav din proprietatea socialistă, în virtutea faimoasei legi din 7 august 1932 (în limbajul deţinuţilor – legea şapte pe opt).

  Această „lege din şapte a opta” a dat încă un mare val, realizat de pe şantierele primelor două cincinale, din transporturi, din comerţ, din uzine. NKVD-ul primise ordin să se ocupe de marile delapidări, în continuare, trebuie să avem în vedere că acest val va curge constant, fiind deosebit de abundent în anii războiului, şi va dura vreme de cincisprezece ani (până în 1947, când va fi extins şi înăsprit).

  Dar, în sfârşit, putem să ne mai tragem sufletul! În sfârşit, acum vor înceta aceste valuri masive! La 17 mai 1933, tovarăşul Molotov71 a spus: „Noi socotim că sarcina noastră nu constă în represiunile de masă”. U-u-uf, era şi timpul! Gata cu spaimele nocturne! Dar ce-i cu acest lătrat de câine? Şo pe el! Şo pe el!

  Ca să vedeţi! Începuse valul Kirov^ din Leningrad, unde tensiunea era atât de mare, încât NKVD-ul şi-a creat state majore pe lângă fiecare comitet executiv raional din oraş şi a fost introdusă o procedură judiciară de urgenţă (nici înainte nu excela prin încetineală) şi fără drept de apel (nici înainte nu se făcea apel). Se crede că un sfert din Leningrad a fost curăţat în perioada 1934-1935. Cel care posedă cifra exactă poate să o dea şi să dezmintă această evaluare. (De fapt, acest val nu a aparţinut numai Leningradului, el a avut destule repercusiuni în toată ţara în forma obişnuită, deşi cam dezlânată: în destituirea din aparat a copiilor de preoţi, a femeilor de obârşie nobiliară şi a cejor cu rude în străinătate, care mai rămăseseră pe ici, pe colo.) în aceste valuri impetuoase se pierdeau întotdeauna pârâiaşele modeste, permanente, care nu strigau în gura mare, însă curgeau, curgeau necontenit:

  — Membrii Schutzbund^^-w/wi care au fost înfrânţi în luptele de clasă din Viena şi au venit să se salveze în patria proletariatului mondial;

  — Esperantiştii (Stalin a transformat în scrum această tagmă dăunătoare în aceiaşi ani ca şi Hitler);

  — Rămăşiţele Asociaţiei Libere de Filosofie^, cercurile de filosofie ilegale;

  — Institutorii care nu erau de acord cu metoda progresistă de învăfământ în brigăzi de laborator (în 1933, Natalia Ivanovna Bugaenko a fost arestată de GPU-ul din Rostov pe Don, însă în cea de a treia lună de anchetă s-a aflat dintr-o hotărâre guvernamentală că acea metodă este greşită şi ea a fost eliberată);

  — Colaboratorii Crucii Roşii Politice, care prin strădaniile Ekaterinei Peşkova îşi apăra încă dreptul la existenţă;

  — Muntenii din Caucazul de Nord pentru răscoală (1935); naţionalităţile se scurg necontenit. (Pe şantierele canalului Volga ziarele apăreau în patru limbi naţionale: tătară, turcică, uzbecă şi kazahă. Aşadar, avea cine să le citească!);

  — Şi din nou credincioşii, care acum nu voiau să meargă la lucru în zilele de. Duminică (au introdus săptămâna de cinci, de şase zile); colhoznicii care săvârşeau sabotaje în zilele de sărbători religioase, cum aveau obiceiul în era agriculturii individuale;

  — Şi, întotdeauna, cei care refuzau să devină informatori ai NKVD. (Aici nimereau şi preoţii